Când mersul spune o poveste

Despre cum fiecare pas al copilului vorbește despre felul în care se dezvoltă

De multe ori, părinții îmi spun cu o notă de mirare: Copilul meu merge diferit. Uneori pe vârfuri, alteori cu pași mici, grăbiți, de parcă nu s-ar simți sigur.

Pentru mine, mersul nu este doar o mișcare, ci o poveste întreagă despre felul în care copilul s-a dezvoltat.

Fiecare copil poartă în mersul lui amintirea etapelor prin care a trecut și, uneori, a celor pe care le-a sărit.

Felul în care atinge pământul, cât de lin își mișcă trunchiul, dacă pașii sunt rigizi sau flexibili, dacă își rotește brațele sau le ține lipite de corp, toate acestea spun ceva despre maturitatea sistemului nervos, despre echilibrul interior, despre încrederea în sine.

Mersul, o oglindă a dezvoltării neurologice

Mersul este una dintre cele mai complexe activități ale creierului uman.

Pentru ca un copil să poată merge, este nevoie de colaborarea perfectă între mușchi, articulații, sistemul vestibular, ochi, urechi, coloană și controlul respirației.

Fiecare pas implică zeci de conexiuni între creierul mic (responsabil de coordonare și echilibru) și cortexul mare (responsabil de planificare și control voluntar).

De aceea, mersul este o hartă a dezvoltării.

Dacă pașii sunt rigizi, scurți, dacă există balans excesiv sau lipsă de ritm, asta ne arată că sistemul nervos încă lucrează pentru a se organiza.

Mersul devine, astfel, un limbaj tăcut prin care corpul ne arată ce mai are de integrat.

Ce poate transmite mersul copilului?

Un copil care merge pe vârfuri trăiește adesea într-o stare de alertă. Sistemul său nervos este tensionat iar corpul caută constant controlul. Este o formă de protecție, ca și cum ar rămâne ușor desprins de sol, pregătit să reacționeze.

Un copil care merge cu pași mici și grăbiți poate trăi cu o anxietate subtilă, un fel de grăbire interioară ca și cum nu ar avea răbdare să se așeze în ritmul propriu.

Un altul care merge legănat, cu brațele lipite sau cu spatele ușor încovoiat, poate compensa o slăbiciune a trunchiului sau o lipsă de stabilitate proximală.

Mersul nu e doar un detaliu motor, ci expresia felului în care copilul se simte în lume: încrezător, precaut, tensionat, liber sau nesigur.

Când mersul se schimbă, se schimbă și copilul

În terapie, am văzut de nenumărate ori cum, pe măsură ce lucrăm la nivelul corpului, mersul se transformă și odată cu el, totul se schimbă.

Un băiețel care mergea pe vârfuri și se speria de orice zgomot a început, după câteva luni de exerciții de integrare a reflexelor și de stimulare vestibulară, să pășească lin, cu toată talpa.

Când s-a întâmplat asta, nu doar mersul s-a schimbat, ci și starea lui: a devenit mai atent, mai conectat, mai încrezător.

Un alt copil care mergea rigid, cu brațele încordate, a început, odată cu exercițiile ritmice, să-și relaxeze corpul și să-și coordoneze mai bine mișcările.

Erau semne clare că sistemul nervos se echilibrează.

Mersul e ca o hartă care se redesenează de fiecare dată când copilul se organizează mai bine în sine.

Cum pot observa părinții?

Priviți copilul atunci când merge, fără să-l corectați.

Uitați-vă la felul în care atinge solul, la poziția brațelor, la ritmul pașilor, la expresia feței.

Are o mișcare fluidă sau tensionată? Se leagănă? Se uită în jos? Are nevoie să se sprijine des?

Aceste observații spun foarte mult despre felul în care corpul se simte.

Mersul nu se educă prin corecturi, ci prin exerciții care ajută corpul să se echilibreze: mișcări ritmice, balans, jocuri de coordonare, alergare, dans, urcat, coborât, cățărat.

Prin mișcare liberă și variată, copilul își consolidează legătura dintre trunchi, picioare și creier. Iar când corpul se simte în siguranță, pașii se așază singuri.

De ce e important să nu grăbim corecțiile?

Mersul este rezultatul unei construcții neurologice profunde.

Când un copil merge diferit, nu e nevoie să-l forțăm să „meargă normal”.

Este mai important să înțelegem ce ne transmite corpul lui. Poate are reflexe neintegrate, poate un tonus scăzut, poate un echilibru instabil sau o sensibilitate senzorială.

A-l face să pășească altfel, fără să rezolvăm cauza, înseamnă a lucra la suprafață.

Ceea ce contează este să ajungem la rădăcina problemei.

Atunci când corpul își regăsește stabilitatea, mersul se corectează natural, fără efort și fără rușine.

Mersul ca metaforă a încrederii

Mersul spune mai mult decât ne imaginăm.

În primii ani, copilul învață să meargă ținut de mână, apoi singur. Este o despărțire simbolică de sprijin, o lecție de autonomie.

Fiecare pas e o declarație de încredere: pot, mă țin pe picioare, pot să merg în lume.

Când un copil merge relaxat, cu pași egali și privirea ridicată, e semn că se simte în siguranță în corpul lui.

Și, dincolo de motricitate, asta înseamnă ceva esențial: că se simte în siguranță în viața lui.

In concluzie, când privesc mersul unui copil, nu mă uit doar la mușchi și la articulații. Mă uit la povestea din spatele pașilor.

La cât a fost lăsat să exploreze, cât a fost ținut în brațe, cât a fost încurajat să cadă și să se ridice.

Mersul este expresia relației dintre corp și încredere, dintre emoție și control, dintre instinct și curaj.

De aceea, atunci când mersul se schimbă, nu se schimbă doar felul în care copilul pășește. Se schimbă felul în care se simte în lume.

Pas cu pas, din corp, din emoție, din siguranță.

Pentru că, uneori, mersul spune mai mult decât cuvintele o fac.