Mesajul primit de la mama lui Alex in dimineata Evaluarii Nationale

Sunt copii pe care ii porti cu tine multa vreme. Le stii vocea, privirea, felul in care intra in cabinet, felul in care se aseaza pe scaun, felul in care tac atunci cand le este greu si felul in care se lumineaza cand incep, usor-usor, sa creada in ei.

Alex este unul dintre copiii pe care i-am vazut crescand din interior spre exterior. L-am vazut luptandu-se cu emotiile lui, cu frica de a raspunde, cu rusinea, cu blocajul, cu sentimentul ca ceilalti sunt mai buni, mai siguri, mai curajosi. L-am vazut plangand, l-am vazut adunandu-se, l-am vazut invatand sa isi puna in cuvinte trairile si sa ramana in fata provocarilor chiar si atunci cand totul in el ar fi vrut sa fuga.

In dimineata primei probe de la Evaluarea Nationala, in timp ce Alex era in sala de examen, mama lui, Anda, mi-a trimis un mesaj. L-am citit cu ochii in lacrimi si cu gandul la tot drumul lor. Il las aici exact asa cum l-am primit, pentru ca spune mai bine decat as putea spune eu ce a insemnat aceasta calatorie pentru ei.

„Carmen …..

Am simțit nevoia să îți scriu acum. Alex este acum în sala de examen și, în doar câteva minute, va susține proba la Limba și literatura română.

Nu pot spune că nu am emoții. Le am din plin. Dar, în același timp, sunt atât de optimistă și de încrezătoare. Iar o parte din această încredere ți se datorează și ție.

Ai fost alături de Alex în momentele în care îi era cel mai greu să își înțeleagă și să își exprime emoțiile. Ai fost stâlpul lui de neclintit. Ai devenit pentru el nu doar terapeut, ci și prieten, sprijin și sfătuitor.

L-ai învățat să se bucure de reușite, dar și să privească eșecurile ca pe niște lecții, nu ca pe niște înfrângeri. L-ai învățat să aibă încredere în el, să nu se mai subestimeze, să își vadă valoarea.

L-ai luat în brațe și ați plâns împreună atunci când sufletul lui a avut nevoie de asta. I-ai pus limite când a fost cazul, cu aceeași grijă și iubire cu care l-ai încurajat mereu să devină cea mai bună versiune a lui.

Iar pe mine m-ai învățat poate cea mai importantă lecție: să văd ce este cu adevărat important pentru copilul meu, să îi ofer ceea ce are el nevoie, nu ceea ce cred eu că ar avea nevoie, și să îi fiu, înainte de toate, prietenă.

Pentru toate acestea nu cred că există suficiente cuvinte de mulțumire.

Și da, plâng acum. Dar sunt lacrimi de fericire și de o recunoștință profundă pentru că am avut privilegiul să te avem alături de noi în această călătorie.

Îți mulțumesc din suflet pentru tot ce ai făcut pentru Alex și pentru mine. O parte din omul care este astăzi poartă și amprenta ta. Iar pentru asta îți voi fi recunoscătoare toată viața. ❤️”

Cand l-am cunoscut pe Alex, era copilul care se pierdea in propriile emotii exact in momentele in care avea cel mai mult nevoie de el insusi. Plangea usor, se bloca atunci cand era ascultat la scoala, isi pierdea cuvintele, isi pierdea curajul si, odata cu ele, isi pierdea si increderea. Era genul de copil care stia lectia, o invatase, muncise pentru ea, dar in clipa in care toti ochii se indreptau spre el, corpul lui intra in alerta, iar mintea nu mai reusea sa aduca la suprafata ceea ce stia.

Pentru un copil, blocajul de genul acesta se simte urias. Din afara, ceilalti vad doar un copil emotionat, timid sau poate prea sensibil. Din interior, copilul traieste rusine, teama, tensiune, gandul ca iar nu o sa ii iasa, ca iar ceilalti vor vedea momentul in care se opreste, ca iar dezamageste. Iar cand asemenea experiente se repeta, ele incep sa se aseze peste imaginea de sine si sa-i spuna copilului o poveste dureroasa despre el: ca nu este suficient, ca nu poate, ca ceilalti se descurca mai bine.

Cu astfel de copii, munca nu se face doar pe simptomul vizibil. Munca se face in locul acela mult mai sensibil, in care copilul invata sa se uite la el altfel. Sa inteleaga ce simte. Sa recunoasca frica atunci cand apare. Sa nu o mai lase sa-i conduca fiecare raspuns, fiecare ora, fiecare incercare. Sa isi faca loc in propria lui minte si in propriul lui corp chiar si atunci cand emotiile sunt mari.

Asta am facut impreuna cu Alex. Am lucrat cu plansul lui, cu blocajul lui, cu felul in care se subestima, cu presiunea pe care o simtea, cu nevoia de a face bine si cu durerea pe care o aducea fiecare moment in care simtea ca nu a reusit sa arate cine este cu adevarat. Am lucrat cu felul in care isi spunea povestea despre el. Am lucrat cu increderea, cu rusinea, cu frica de evaluare, cu curajul de a ramane prezent in fata unui adult care intreaba, in fata unei clase, in fata unei provocari.

Si am lucrat mult si cu mama lui.

Anda este mama singura. A crescut un copil sensibil, inteligent si intens, ducand pe umeri foarte multe roluri deodata. A fost omul care a tinut casa, a dus grijile, a adunat oboseala, a cautat solutii, a stat langa copil in toate momentele grele si a incercat sa ramana puternica inclusiv atunci cand si ea avea nevoie sa fie tinuta de mana. In multe familii, progresul copilului se sprijina pe munca discreta si uriasa a parintelui. In cazul lor, acest lucru s-a vazut foarte clar.

Uneori, in terapie, nu se schimba doar copilul. Se schimba si felul in care parintele il priveste, il asculta, il intelege, ii raspunde, se aseaza langa el in momentele dificile. Se schimba si felul in care parintele se raporteaza la propria vina, la propria teama, la propriile asteptari. Iar in relatia dintre Alex si Anda s-au asezat, in timp, foarte multe lucruri frumoase. Mai multa intelegere. Mai multa apropiere. Mai multa claritate. Mai mult spatiu pentru adevaratele nevoi ale copilului.

Alex nu avea nevoie de cineva care sa ii ceara sa fie mai puternic. Avea nevoie de adulti care sa il ajute sa isi construiasca puterea pas cu pas, din interior, fara rusine si fara graba. Avea nevoie sa simta ca emotiile lui incap intr-o relatie, ca plansul lui nu sperie, ca blocajul lui poate fi inteles, ca exista cineva care ramane langa el si in momentele in care el insusi simte ca se pierde.

Au fost sedinte in care am vorbit mult. Au fost sedinte in care am ras. Au fost sedinte in care l-am tinut in brate si am plans impreuna, pentru ca uneori copiii nu au nevoie de un discurs bun, ci de un adult care poate sta cu ei in durerea lor fara sa o grabeasca si fara sa o minimalizeze. Au fost si momente in care a avut nevoie sa fie pus in fata unor adevaruri, sa fie scos cu blandete din evitari, sa fie invatat sa isi asume, sa isi ceara locul, sa se uite mai drept la el.

Schimbarea lui Alex nu a venit ca intr-o poveste in care, dintr-odata, totul se rezolva. A venit asa cum vin schimbarile adevarate, in pasi mici, in repetitie, in multa munca, in multe momente aparent obisnuite care, puse cap la cap, ajung sa schimbe un copil. A venit in felul in care a inceput sa raspunda. In felul in care a inceput sa suporte mai bine emotia. In felul in care a inceput sa isi dea voie sa greseasca fara sa se prabuseasca. In felul in care a inceput sa creada ca valoarea lui nu depinde de un raspuns perfect.

De aceea, pentru mine, mesajul Andei a insemnat mai mult decat un mesaj de multumire. A fost imaginea unui drum intreg. A fost dovada ca baiatul care plangea si se bloca atunci cand era ascultat la scoala a ajuns sa intre in sala de examen cu emotii, cu seriozitate, cu speranta si cu mai multa incredere in el. A fost dovada ca munca facuta ani la rand, cu rabdare si cu adevar, lasa urme adanci si bune in viata unui copil.

Evaluarea Nationala este un prag important. Pentru Alex, momentul acesta a insemnat mai mult decat o proba la Limba romana. A insemnat intalnirea dintre copilul care a fost si adolescentul care a invatat sa stea mai bine in pielea lui. A insemnat o victorie asupra fricii, asupra blocajului, asupra vocii care ii spunea candva ca ceilalti sunt mai buni si ca el nu va reusi.

Ca psiholog, ma bucur de rezultate, de reusite, de note, de examene trecute bine. Dar adevarul este ca eu vad cel mai clar miezul muncii mele in astfel de momente. In copilul care isi gaseste vocea. In copilul care invata sa ramana in fata unei emotii mari. In mama care, dupa ani de drum greu, poate sa scrie printre lacrimi ca isi vede copilul altfel si ca il simte mai puternic, mai asezat, mai increzator.

Mesajul Andei a venit in dimineata unui examen, dar pentru mine el a vorbit despre ceva mult mai mare decat un examen. A vorbit despre incredere. Despre relatie. Despre munca facuta cu rabdare. Despre un copil care a invatat sa se ridice din propriile blocaje si despre o mama care i-a fost aproape cu toata inima ei.

Iar pentru mine, acesta este unul dintre cele mai frumoase sensuri ale meseriei mele. Sa fiu langa un copil pana cand incepe sa se vada si el cu mai multa blandete, cu mai mult curaj si cu mai multa incredere. Sa fiu langa o mama pana cand incepe sa simta ca nu duce singura totul. Sa vad cum, dintr-un copil care plangea la ascultare si se stingea sub presiunea scolii, creste un adolescent care intra in sala de examen cu emotii firesti si cu resurse pe care si le-a construit in timp.

Pentru astfel de momente, pentru astfel de mesaje si pentru astfel de copii, stiu de fiecare data de ce fac munca asta.

Sunt copii pe care ii porti cu tine multa vreme. Le stii vocea, privirea, felul in care intra in cabinet, felul in care se aseaza pe scaun, felul in care tac atunci cand le este greu si felul in care se lumineaza cand incep, usor-usor, sa creada in ei.