Inainte sa imi incredintezi copilul tau, lasa-ma sa iti spun cine sunt

Exista oameni care isi aleg profesia dupa ce termina liceul. Eu cred ca drumul meu a inceput cu mult inainte sa stiu ce inseamna psihologia.

Cand eram copil observam lucruri pe care multi le treceau cu vederea. Ma opream sa vorbesc cu oamenii in varsta, luam acasa animale ranite, aveam grija de plantele care pareau uitate si simteam foarte usor tristetea celor din jurul meu. Imi era firesc sa ajut. Bucuria mea venea din sentimentul ca am reusit sa schimb putin ziua cuiva. Astazi, privind inapoi, imi dau seama ca aceasta a fost prima forma a profesiei pe care urma sa o aleg.

La 18 ani petreceam ore intregi in centre pentru copii defavorizati si mergeam acasa la copii cu nevoi speciale. Eram foarte tanara, aveam multe intrebari si foarte putine raspunsuri, insa aveam convingerea ca fiecare copil merita un adult care sa creada in el. Un an mai tarziu lucram cu femei vulnerabile, in programe dedicate prevenirii abandonului copiilor. A urmat apoi experienta intr-o asociatie care sprijinea persoane diagnosticate cu boli terminale. Privind acum toate aceste etape, observ acelasi fir rosu: omul a fost intotdeauna mai important decat problema cu care venea.

La 21 de ani am simtit ca drumul meu este langa copiii cu dificultati de dezvoltare si familiile lor. A fost una dintre putinele decizii din viata mea pe care am luat-o fara ezitare. Simteam ca acolo imi gasesc locul si ca acolo pot construi ceva care sa ramana. De aceea, azi, dupa 19 ani am aceeasi meserie.

In timpul facultatii am facut practica la Spitalul Clinic de Psihiatrie "Alexandru Obregia". Acolo am invatat cat de complex este creierul uman si cat de usor pot fi judecati oamenii atunci cand cineva priveste doar comportamentul, fara sa cunoasca povestea din spatele lui. Experienta aceea mi-a confirmat faptul ca fiecare simptom are un sens, fiecare reactie are o explicatie, iar fiecare copil are nevoie de cineva dispus sa caute raspunsurile cu rabdare.

Au urmat ani in care am lucrat in asociatii, clinici si cabinete, iar la un moment dat am simtit nevoia sa construiesc un loc care sa reflecte valorile in care cred. Asa a aparut Asociatia pentru Recuperarea si Integrarea Copiilor cu Autism, ARICA. Pentru mine, asociatia a insemnat mai mult decat un proiect profesional. A fost locul in care am invatat ca schimbarea apare atunci cand copilul, familia si specialistul merg in aceeasi directie.

Anii de lucru au adus sute de copii diferiti, fiecare cu propria poveste. Odata cu ei au aparut si intrebarile. De ce doi copii cu acelasi diagnostic evolueaza complet diferit? De ce un copil invata sa vorbeasca, iar dificultatile emotionale raman aceleasi? De ce un comportament dispare imediat ce este inteleasa cauza lui? Fiecare copil imi arata ca dezvoltarea umana este mult mai complexa decat orice manual.

Din dorinta de a intelege aceste diferente am continuat sa invat. Am urmat patru programe de master, zeci de formari nationale si internationale si sute de ore de perfectionare. Psihologie clinica, logopedie, terapie cognitiv comportamentala, metoda Feuerstein, Padovan, Masgutova, Brain gym, reflexe primare, neurodezvoltare, analiza comportamentala, dezvoltare emotionala, dezvoltare cognitiva. Fiecare curs adauga o piesa noua intr-un puzzle care devenea din ce in ce mai clar. Toti acesti pasi i-am facut pentru copiii care ajung la mine.

Privind inapoi, observ ca nu am cautat niciodata metoda perfecta. Am cautat explicatii mai bune pentru fiecare copil care intra in cabinetul meu. De fiecare data cand invatam ceva nou, acel lucru ajungea imediat in practica. O evaluare devenea mai complexa, o sedinta era adaptata diferit, o familie primea recomandari mai potrivite. Asa s-a construit felul in care lucrez astazi. Pas cu pas. Copil dupa copil. Fara scurtaturi, in aproape 20 de ani de lucru.

La un moment dat am simtit oboseala emotionala pe care o aduce lucrul exclusiv cu recuperarea copiilor cu dizabilitati. Am ales sa acord mai mult timp logopediei. Decizia aceea, care la momentul respectiv parea doar o schimbare de ritm, avea sa imi deschida o perspectiva noua asupra dezvoltarii copilului. Limbajul m-a condus spre respiratie, respiratia spre dezvoltarea oro faciala, aceasta spre motricitate, apoi spre integrarea senzoriala, reglarea emotionala si dezvoltarea cognitiva. Cu fiecare copil intelegeam ca toate aceste domenii comunica intre ele si ca dezvoltarea unui copil poate fi inteleasa doar atunci cand privesti imaginea completa.

Astazi, atunci cand un copil intra in cabinet, vad mult mai mult decat motivul pentru care familia a cerut o evaluare. Observ modul in care se misca, felul in care priveste, cum relationeaza, cum isi foloseste corpul, cum raspunde la schimbari, cum isi organizeaza atentia, cum comunica, cum invata. Toate aceste informatii construiesc impreuna povestea copilului.

Exista insa un moment care ocupa un loc aparte in sufletul meu.

Unul dintre primii copii cu care am lucrat a fost Alex. Avea doi ani atunci cand a venit pentru prima data la terapie. Am crescut impreuna. L-am vazut rostind primele cuvinte, construind primele propozitii si facand pasi pe care familia ii astepta cu emotie. Am aflat cu bucurie ca a terminat Liceul Dinu Lipatti.

Cu cativa ani in urma l-am sunat de ziua lui. Am vrut doar sa ii spun "La multi ani". Nu m-am prezentat. Inainte sa apuc sa spun cine sunt, am auzit vocea lui spunand:

"Stiu cine esti. Carmen care m-a invatat sa vorbesc." Ce bucurie imensa! Si lacrimi de fericire au aparut in ochii mei. Am luptat impreuna zi de zi si am reusit tot impreuna. Iar peste ani, imi aude vocea la telefon si ma recunoaste, caci glasul meu i-a fost ghid pentru primele lui cuvinte pe care nu le putea rosti fara ajutor.

Au trecut cateva secunde in care am ramas fara cuvinte. Pentru un copil, vocea unui om ramane in memorie doar atunci cand acel om a insemnat ceva cu adevarat important. Fraza aceea valoreaza pentru mine mai mult decat orice diploma, orice conferinta sau orice recunoastere profesionala. Ea imi aminteste de fiecare data motivul pentru care am ales aceasta profesie.

Astazi, dupa aproape doua decenii de practica, mii de copii evaluati si sute de familii alaturi de care am lucrat, simt acelasi lucru pe care il simteam in copilarie. Dorinta de a lasa ceva bun in urma mea.

Brandul Carmen Grigorescu (Hotar) s-a construit in timp.

Prin fiecare copil pe care l-am cunoscut.

Prin fiecare familie care si-a pus increderea in mine.

Prin fiecare carte citita dupa terminarea unui curs, atunci cand simteam ca mai exista ceva de invatat.

Prin fiecare intrebare care m-a obligat sa caut un raspuns mai bun.

Astazi lucrez asa cum am invatat de la toti copiii pe care i-am intalnit: cu rabdare, cu respect pentru ritmul fiecaruia si cu convingerea ca dezvoltarea unui copil merita privita in ansamblu. Fiecare copil vine cu propria lui poveste, iar rolul meu este sa o inteleg inainte de a construi drumul mai departe.

Daca acest articol ar trebui sa ramana intr-o singura fraza, aceea ar fi simpla.

Un copil are nevoie de un specialist care sa il priveasca inainte de toate ca pe un copil, iar fiecare pas pe care il face incepe cu un adult care a ales sa creada in potentialul lui.