De ce ajung parintii epuizati la sfarsitul vacantei de vara

Exista un moment, de obicei in ultimele saptamani ale verii, in care multi parinti incep sa spuna, uneori in gluma, alteori cu o oboseala pe care nu mai incearca sa o ascunda, ca abia asteapta sa inceapa scoala. Afirmatia este adesea urmata de o justificare, pentru ca parintele simte ca ar trebui sa explice de ce trei luni petrecute mai mult impreuna cu propriul copil nu sunt traite exclusiv ca o perioada placuta: "Il iubesc, dar nu mai pot", "Nu mai stiu ce sa facem in fiecare zi", "Simt ca toata vara am organizat ceva".

In spatele acestor propozitii nu se afla neaparat lipsa rabdarii sau dificultatea de a petrece timp cu propriul copil, ci o forma de oboseala care se acumuleaza atunci cand adultul trebuie sa ramana, timp de saptamani sau luni, responsabil pentru aproape intreaga structura a zilei copilului, in timp ce propriile obligatii profesionale si domestice continua.

Vacanta copilului este, pana la urma, rareori si vacanta parintelui.

Cand dispare programul copilului, organizarea lui se muta in mintea parintelui

In timpul anului scolar, o parte importanta a zilei copilului este organizata din exterior: exista o ora la care trebuie sa se trezeasca, o ora la care pleaca, un program scolar, colegi, profesori, activitati si un moment relativ previzibil al intoarcerii acasa. Parintele are multe responsabilitati si in aceasta perioada, desigur, dar nu trebuie sa decida in fiecare dimineata ce va face copilul in urmatoarele opt sau zece ore.

In vacanta, aceasta structura dispare, iar in multe familii responsabilitatea pentru reconstruirea ei ajunge aproape integral la adulti, care trebuie sa gaseasca solutii pentru supravegherea copilului, sa organizeze tabere, bunici, bone, activitati sau intalniri cu alti copii, sa coordoneze transportul si mesele si, in zilele in care copilul ramane acasa, sa raspunda inevitabilelor intrebari: "Ce facem azi?", "Pot sa ma uit la televizor?", "Pot sa ma joc pe tableta?", "Cand mergem undeva?", "M-am plictisit".

Niciuna dintre aceste decizii nu este, luata separat, foarte dificila. Ceea ce oboseste este repetarea lor si faptul ca procesul de organizare nu se incheie aproape niciodata, pentru ca imediat dupa ce ai rezolvat ziua de astazi incepe planificarea zilei de maine.

Aceasta munca este in mare parte invizibila. Nu se vede la fel de usor precum pregatirea mesei, drumul pana la serviciu sau curatenia, dar consuma resurse cognitive si emotionale pentru ca presupune sa anticipezi constant ce urmeaza, sa tii minte mai multe lucruri simultan si sa fii persoana care gaseste solutia atunci cand planul initial nu mai functioneaza.

"M-am plictisit" devine, fara sa ne dam seama, o problema a adultului

Una dintre schimbarile importante din modul in care privim copilaria este preocuparea tot mai mare pentru felul in care copilul isi petrece timpul, iar intentia din spatele acestei preocupari este, in general, una buna: vrem ca el sa aiba experiente interesante, sa descopere lucruri, sa socializeze si sa nu isi petreaca intreaga vacanta in fata unui ecran.

Dificultatea apare atunci cand parintele incepe sa simta ca este responsabil inclusiv pentru nivelul de satisfactie al copilului si ca fiecare moment de plictiseala trebuie rezolvat printr-o activitate, o iesire sau o propunere noua.

Copilul spune "ma plictisesc", iar adultul incepe imediat sa caute solutii. Dupa cateva saptamani, parintele nu mai organizeaza doar programul copilului, ci incearca sa ii organizeze si starea de bine, ceea ce este mult mai solicitant si, de fapt, imposibil de realizat permanent.

Plictiseala nu este insa o problema pe care parintele trebuie sa o elimine din experienta copilului, pentru ca perioadele in care nu exista o activitate pregatita de altcineva il obliga pe copil sa isi observe propriile interese, sa initieze ceva, sa suporte pentru o vreme lipsa stimularii si sa descopere singur ce poate face cu timpul pe care il are.

Desigur, capacitatea aceasta se construieste diferit in functie de varsta, iar un copil mic are nevoie de mai mult sprijin decat un adolescent, dar principiul ramane acelasi: parintele poate crea conditii si poate pune la dispozitie alternative, fara sa devina responsabil pentru umplerea fiecarui interval liber.

Epuizarea creste atunci cand peste oboseala apare vinovatia

Exista si o a doua sursa de consum psihic, mai putin vizibila decat organizarea propriu-zisa a vacantei: sentimentul ca ar trebui sa ne bucuram mai mult de aceasta perioada.

Vara este asociata cu timpul petrecut impreuna, excursii, seri lungi, joaca si amintiri frumoase, iar imaginile pe care le vedem in jur pot crea impresia ca vacanta copiilor ar trebui sa fie o succesiune de experiente memorabile. In realitate, parintii continua sa lucreze, au termene limita, facturi, cumparaturi, treburi casnice, propriile nevoi si propriile limite, iar copilul poate fi plictisit chiar si dupa o zi in care adultul a facut eforturi considerabile pentru a-i oferi o experienta placuta.

Aici apare usor vinovatia: poate nu am stat suficient cu el, poate a petrecut prea mult timp la ecrane, poate ar fi trebuit sa mergem mai des in parc, poate ceilalti copii au facut mai multe lucruri vara aceasta, poate ar fi trebuit sa profitam mai mult de timpul impreuna.

Problema este ca un parinte obosit, care se si critica pentru faptul ca este obosit, ajunge sa consume energie suplimentara tocmai incercand sa isi nege limitele.

Putem sa ne iubim copiii si sa avem nevoie sa nu fim permanent impreuna cu ei. Putem sa ne bucuram de vacanta si, in acelasi timp, sa ne dorim revenirea la program. Putem sa fim parinti implicati fara sa transformam fiecare zi libera intr-un proiect care trebuie planificat si fiecare moment de plictiseala intr-o problema care trebuie rezolvata.

Aceste lucruri nu se exclud.

Copiii au nevoie si sa vada ca parintii au limite

Uneori, incercand sa fim disponibili, ajungem sa raspundem aproape automat oricarei solicitari a copilului, inclusiv atunci cand lucram, vorbim la telefon, gatim sau pur si simplu avem nevoie de cateva minute de liniste, iar dupa o perioada lunga in care acest lucru se repeta apare senzatia ca nu mai exista niciun spatiu psihologic in care adultul sa nu fie solicitat.

A-i spune copilului "acum nu pot", "am nevoie de o jumatate de ora in care sa nu ma intrerupi" sau "va trebui sa gasesti singur ceva de facut pana termin" nu reprezinta o retragere afectiva si nici lipsa de interes, ci introducerea unei limite normale intr-o relatie in care exista doua persoane cu nevoi diferite.

Copilul are nevoie sa descopere treptat ca parintele este disponibil, dar nu disponibil in orice secunda, ca poate primi ajutor fara ca orice disconfort sa fie eliminat imediat si ca uneori trebuie sa astepte, sa gaseasca singur o solutie sau sa accepte ca dorinta lui nu poate fi satisfacuta in momentul in care apare.

In acest fel, limita parintelui poate deveni si un context de invatare pentru copil.

De ce inceputul scolii poate fi asteptat cu usurare

Cand un parinte spune la sfarsitul lui august ca abia asteapta sa inceapa scoala, nu inseamna neaparat ca isi doreste sa petreaca mai putin timp cu propriul copil, ci poate insemna pur si simplu ca are nevoie ca responsabilitatea pentru organizarea vietii cotidiene sa fie din nou impartita.

Scoala readuce o structura externa, cu ore, reguli, activitati si relatii care nu mai depind in fiecare moment de initiativa parintelui, iar aceasta predictibilitate poate reduce considerabil numarul de decizii pe care adultul trebuie sa le ia zilnic.

Este adevarat ca odata cu scoala reapar alte solicitari, precum trezitul dimineata, temele, transportul, activitatile si gestionarea programului, insa exista din nou un cadru, iar pentru multe familii tocmai existenta acestui cadru face viata mai usor de organizat.

Ultimele zile de vacanta nu trebuie "salvate"

Atunci cand ne apropiem de inceputul scolii, poate aparea tentatia de a recupera tot ceea ce credem ca nu am facut in timpul verii, iar ultimele zile devin inca o lista de activitati: sa mai mergem undeva, sa mai facem o excursie, sa mai vedem niste prieteni, sa profitam cat mai este vacanta.

Pentru o familie deja obosita, uneori este mai util exact contrariul.

Zile mai simple, revenirea treptata la un program de somn apropiat de cel din timpul scolii, mese ceva mai regulate, mai putine activitati si acceptarea faptului ca nu fiecare zi trebuie sa fie interesanta pot face tranzitia mai usoara atat pentru copii, cat si pentru adulti.

O vacanta buna nu este cea in care copilul nu s-a plictisit niciodata, iar un parinte bun nu este cel care a reusit sa transforme trei luni intr-un program continuu de experiente memorabile.

Copiii au nevoie de relatie, siguranta si disponibilitate afectiva, dar au nevoie si de timp pe care sa invete sa il gestioneze singuri, de limite pe care sa le poata tolera si de experienta fireasca a unei familii in care nevoile lor conteaza fara ca nevoile adultilor sa dispara.

Iar uneori, la sfarsitul unei veri lungi, "abia astept sa inceapa scoala" spune mai putin despre relatia parintelui cu propriul copil si mai mult despre cat de greu este pentru un adult sa ramana, luni intregi, cel care munceste, organizeaza, anticipeaza, decide si ramane disponibil aproape fara intrerupere.