Lucruri pe care as fi vrut sa le stiu la inceputul lui 2025

La inceputul lui 2025 aveam aceleasi repere profesionale ca si acum. Nu porneam de la indoiala, nici de la nesiguranta. Porneam de la experienta, formare si ani multi de lucru clinic. Ce nu stiam inca era cat de mult avea sa se schimbe contextul din jurul muncii mele.

As fi vrut sa stiu cat de mult va creste presiunea pentru solutii rapide. Cat de des vor veni parintii cu informatii contradictorii, cu recomandari citite pe internet, cu terapii promovate agresiv si cu asteptarea ca cineva sa spuna, intr-o singura fraza, ce este de facut. Nu pentru ca parintii gresesc cand cauta, ci pentru ca sunt coplesiti.

As fi vrut sa stiu ca va fi nevoie sa explic nu doar copilul, ci si diferenta dintre munca serioasa si interventia superficiala. Dintre evaluare clinica si parere. Dintre proces si promisiune. 2025 mi-a confirmat ca una dintre cele mai importante parti ale muncii mele este educatia parintelui, nu doar interventia asupra copilului.

As fi vrut sa stiu ca va trebui sa fiu si mai ferma in limite. Ca nu toate cererile sunt compatibile cu modul meu de lucru. Ca nu orice urgenta este reala si ca a accepta tot inseamna, uneori, sa diluezi calitatea muncii. Am invatat ca a spune nu, clar si argumentat, este o forma de respect, nu de respingere.

Un alt lucru pe care as fi vrut sa il stiu este cat de important este ritmul. Nu ritmul impus din exterior, ci ritmul in care parintele poate intelege cu adevarat, iar copilul poate integra. Oricat de corecta ar fi o explicatie, ea nu produce schimbare daca nu este inteleasa, asumata si aplicata.

2025 m-a invatat ca maturitatea profesionala nu inseamna sa stii mai multe lucruri, ci sa stii ce sa faci cu ele. Cand sa vorbesti. Cand sa te opresti. Cand sa lasi procesul sa lucreze.

Daca as putea rezuma totul intr-o singura idee, ar fi aceasta: munca buna nu inseamna sa raspunzi la toate intrebarile dintr-o data, ci sa ajuti parintele sa vada directia corecta pentru copilul lui, in propriul sau ritm.