Daniela, mama care a scris pentru ca alti oameni sa poata merge mai departe

Acum cativa ani, cineva m-a recomandat pentru evaluarea psihologica a doi baieti adoptati. Asa am cunoscut-o pe Daniela, mama lor. A venit la clinica la care lucram atunci si mi-a povestit despre copii, despre adoptie si despre pierderea copilului biologic care ii schimbase viata.

Intr-o dimineata, isi gasise copilul fara viata, in pat. Medicul legist ii spusese ca fusese moarte subita.

Sunt cuvinte pe care le scriu greu si acum. In spatele lor se afla un copil iubit si o mama care a trebuit sa traiasca mai departe cu absenta lui. Ascultand-o, simteam cat de putin pot cuprinde cuvintele dintr-o asemenea durere.

Am vorbit de cateva ori la telefon cu Daniela, de multe ori doar o ascultam pentru ca avea nevoie sa vorbeasca. Am avut si cateva intalniri cu baietii, in care am incercat sa le fiu de ajutor. Asa a inceput legatura noastra, prin cateva conversatii si intalniri care aveau sa ramana in amintirea mea.

Dupa un timp, intr-o seara, Daniela mi-a trimis un manuscris. Mi-a spus ca simtea nevoia sa impartaseasca cu mine ceea ce scrisese. L-am citit pe tot in acea noapte.

O cunoscusem pe mama care venise sa caute sprijin pentru copiii ei. Acum citeam ceea ce alesese sa aseze pe hartie din propria viata. Am descoperit atata durere, dar si o putere care m-a emotionat profund. Printre pagini am gasit speranta si o bunatate pentru care am simtit multa recunostinta. Dupa tot ce traise, Daniela se gandea si la oamenii pe care povestea ei i-ar putea ajuta.

Mi-a ramas in minte acest gand: cat de mult poate sa insemne, pentru cineva aflat in suferinta, sa citeasca marturia unui om care a cunoscut o pierdere cumplita. Sa simta ca poate ramane cu acele pagini fara sa fie grabit sa se linisteasca, sa uite sau sa fie bine.

Mai tarziu, Daniela mi-a scris din nou. Cartea aparuse si isi dorea sa mi-o trimita.

Pe ea mi-a lasat o dedicatie:

"Pentru omul cu suflet de aur si chip de inger, cu recunostinta, Daniela."

M-au emotionat cuvintele ei. Eu imi aminteam conversatiile noastre si incercarea mea de a le fi de folos. Ea pastrase din intalnirea noastra ceva pentru care simtise nevoia sa imi multumeasca astfel. Am primit dedicatia cu bucurie si cu acea sfiala pe care o simti cand cineva iti daruieste cuvinte atat de generoase.

Daniela a scris aceasta carte ca sa ajute. Si-a dorit ca povestea ei sa ajunga la oameni pe care viata i-a lovit puternic si care cauta puterea de a trece prin inca o zi. Oameni pentru care, uneori, pana si a respira pare greu.

Pentru mine, ea este o mama de o putere extraordinara. Cand spun asta, ma gandesc la cat a durut-o si la faptul ca a putut sa vorbeasca despre durerea ei, sa o scrie si sa o impartaseasca. Ma gandesc la grija ei pentru copii si la dorinta de a fi de folos unor oameni pe care poate nu ii va cunoaste niciodata.

Nu stiu cum va citi fiecare om aceasta carte. Eu stiu ca, in noaptea in care am citit manuscrisul, am fost profund miscata de ceea ce Daniela mi-a incredintat. Iar atunci cand am primit cartea, m-am bucurat ca acele pagini puteau ajunge si la altii.

Daniela, iti multumesc pentru increderea de a-mi fi trimis ceea ce ai scris cu sufletul. Dedicatia ta ma insoteste, dar si amintirea acelei nopti de lectura. Sper ca povestea ta sa ajunga la oamenii pentru care ai scris-o si sa le aduca putin sprijin atunci cand au cea mai mare nevoie de el.

Aici incepe ”Povestea unei mame care a invatat sa respire din nou”..