Copiii cu CES: cum alegem sprijinul si mediul potrivit pentru dezvoltarea lor

La inceputul lunii octombrie am fost speaker la conferinta ACE, Arhitectura Cognitiva in Educatie, unde am vorbit despre integrarea copiilor cu cerinte educationale speciale. M-a surprins numarul intrebarilor primite, atat in sesiunea de discutii, cat si in pauze. Am continuat sa vorbim despre evaluari, terapii, adaptare scolara si situatii pentru care parintii si profesorii cauta, uneori mult timp, o solutie.

Din aceste conversatii am inteles, inca o data, cata nevoie de informatii clare exista. Parintii vor sa stie ce este potrivit pentru copilul lor si ce demersuri trebuie sa faca. Profesorii incearca sa raspunda unor nevoi foarte diferite, avand responsabilitatea unei clase intregi. Specialistii au nevoie sa colaboreze cu familia si scoala pentru ca ceea ce se lucreaza in cabinet sa fie util si in viata de zi cu zi.

Lucrez de aproape 20 de ani, iar lucrul cu copiii cu cerinte educationale speciale a fost pasiunea mea inca din timpul facultatii. Este domeniul in care am ales sa ma formez si sa lucrez, pastrand preocuparea pentru ceea ce poate ajuta concret fiecare copil.

Am adunat in acest articol intrebarile primite la conferinta si cateva clarificari pe care le consider necesare. Informatiile despre proceduri si drepturi se refera la copiii din Romania. Pentru un demers individual, documentele si conditiile aplicabile trebuie confirmate cu institutiile competente.

Ce inseamna CES si ce tipuri de diagnostice se incadreaza?

CES inseamna cerinte educationale speciale. Termenul se refera la nevoia unui copil de sprijin educational suplimentar sau adaptat.

CES nu este un diagnostic medical. Diagnosticul poate explica anumite dificultati, dar planul educational trebuie sa porneasca de la felul in care copilul invata, comunica si participa.

Pot exista cerinte educationale speciale asociate autismului, ADHD, dizabilitatii intelectuale, tulburarilor de limbaj, dizabilitatilor motorii sau senzoriale si unor afectiuni neurologice, genetice ori cronice. Existenta unui diagnostic nu stabileste automat forma de scolarizare. Conteaza impactul asupra functionarii copilului si rezultatele evaluarii.

Si tulburarile specifice de invatare, precum dislexia, disgrafia si discalculia, pot necesita sprijin educational. Un copil poate avea resurse intelectuale bune si dificultati importante de citire, scriere sau calcul. Aceste dificultati nu trebuie confundate cu lipsa efortului.

Certificatul de orientare scolara si profesionala este diferit de certificatul de incadrare in grad de handicap. Primul priveste orientarea si sprijinul educational. Al doilea priveste incadrarea in grad de handicap si drepturile asociate. Un copil poate avea certificat de orientare scolara fara certificat de

handicap.

Care sunt pasii pentru obtinerea certificatului de orientare scolara si profesionala?

Familia se adreseaza CJRAE, Centrul Judetean de Resurse si Asistenta Educationala, sau CMBRAE, pentru Bucuresti, pentru informatii despre programare, evaluare si dosar.

In mod obisnuit, sunt solicitate cererea parintelui, actele de identitate, documente medicale, evaluarea psihologica, fisa psihopedagogica si documente privind scolarizarea. In functie de situatie, pot fi necesare ancheta sociala, certificate anterioare si alte acte. Lista si formularele actuale trebuie verificate la centrul competent.

Urmeaza evaluarea si analiza in cadrul structurilor responsabile de orientarea scolara. Dupa emitere, certificatul este comunicat unitatii de invatamant pentru organizarea serviciilor recomandate.

Demersul nu ar trebui sa se opreasca la obtinerea documentului. Familia are nevoie sa stie cine coordoneaza sprijinul, ce obiective vor fi urmarite si cand se va discuta despre progres.

Ce drepturi au copiii cu CES?

Copiii cu CES au dreptul la educatie, nediscriminare si sprijin corespunzator nevoilor lor. Acesta poate include adaptarea predarii si evaluarii, servicii specializate si conditii de egalizare a sanselor la examene, potrivit reglementarilor aplicabile.

Exista si drepturi materiale, precum alocatia de hrana si sprijinul pentru rechizite, imbracaminte si incaltaminte, acordate in conditiile legale. Parintii pot solicita secretariatului scolii informatii despre procedura si actele necesare. Certificatul de orientare scolara nu acorda automat toate beneficiile aferente incadrarii in grad de handicap.

In activitatea zilnica, sprijinul trebuie sa fie vizibil: cerinte accesibile, materiale potrivite, modalitati de raspuns pe care copilul le poate folosi si ajutor care ii permite sa participe. Inscrierea intr-o clasa nu este suficienta daca elevul ramane permanent in afara activitatilor.

Ce drepturi au profesorii si cand pot recomanda evaluarea pentru orientare scolara?

Profesorii au dreptul la respectarea demnitatii si la conditii de lucru sigure. Pentru a raspunde nevoilor copiilor, au nevoie si de acces la consultanta, formare si colaborare cu specialistii.

Cadrul didactic poate recomanda evaluarea pentru orientare scolara atunci cand observa dificultati persistente de invatare, dezvoltare sau adaptare care necesita sprijin suplimentar. El contribuie cu observatii si informatii despre activitatea copilului, fara sa stabileasca diagnosticul sau sa emita certificatul.

Este util sa descrie ce se intampla: copilul intelege cu greu instructiunile, nu poate utiliza materialele, are nevoie de ajutor individual frecvent sau nu reuseste sa participe la activitati accesibile colegilor de aceeasi varsta.

Profesorul poate solicita implicarea conducerii, a consilierului scolar si a CJRAE/CMBRAE. Colaborarea cu profesorul de sprijin include adaptarea activitatilor si sustinerea participarii copilului.

Recomandarea unei evaluari trebuie sa serveasca intelegerii nevoilor copilului. Nu ar trebui folosita pentru a presa familia sa il retraga sau sa accepte un diagnostic presupus de scoala.

Cand trebuie cadrul didactic sa recomande o evaluare psihologica si/sau psihiatrica?

Evaluarea psihologica este utila atunci cand exista dificultati persistente sau importante de invatare, comunicare, atentie, autonomie, relationare ori reglare emotionala. Este justificata si cand apare o schimbare semnificativa fata de functionarea anterioara.

Nu trebuie sa asteptam ca situatia sa devina o criza. In acelasi timp, un episod de refuz, o perioada de adaptare sau un ritm diferit de lucru nu demonstreaza existenta unei tulburari. Conteaza contextul, durata, intensitatea si efectul asupra copilului.

Consultul de psihiatrie pediatrica poate fi indicat cand exista preocupari importante privind dezvoltarea, starea emotionala sau comportamentul: anxietate intensa, retragere accentuata, schimbari majore de dispozitie, agresivitate severa ori afectarea semnificativa a functionarii zilnice. Medicul de familie sau pediatrul poate orienta familia catre specialistul potrivit.

Evaluarea psihologica si consultul psihiatric se pot completa. Consultul psihiatric nu presupune automat medicatie. El poate clarifica diagnosticul, dificultatile asociate si optiunile de interventie.

Discutia cu familia trebuie purtata confidential si sustinuta prin exemple. Parintelui ii este mai usor sa inteleaga recomandarea daca afla ce s-a observat, cat de des apare dificultatea si ce masuri au fost incercate.

Ce poate face cadrul didactic daca parintele refuza evaluarea?

Primul pas este sa inteleaga motivul refuzului. Poate exista teama de eticheta, de tratament sau de schimbarea scolii. Uneori lipsesc resursele financiare ori accesul la servicii. Alteori, copilul se comporta diferit acasa, iar parintele nu recunoaste dificultatile descrise.

Cadrul didactic poate documenta observatiile, sprijinul oferit si raspunsul copilului. Poate implica directorul si consilierul scolar, poate solicita consultanta CJRAE/CMBRAE si poate oferi familiei informatii despre servicii accesibile. Recomandarea si raspunsul parintelui se consemneaza potrivit procedurilor institutiei.

Profesorul nu poate impune prin propria decizie un consult medical, un diagnostic sau un tratament. Sprijinul educational care poate fi oferit legal trebuie sa continue.

Refuzul unei evaluari nu inseamna automat neglijare. Daca insa apar indicii ca sanatatea ori dezvoltarea copilului sunt puse in pericol prin lipsa ingrijirilor necesare, situatia trebuie analizata din perspectiva protectiei copilului. Profesionistii au obligatia sa semnaleze suspiciunile de abuz sau neglijare institutiilor competente.

Protectia copilului nu trebuie invocata ca amenintare pentru obtinerea acordului. Scopul este evaluarea riscului si organizarea ajutorului.

Cand poate psihologul gradinitei sau al scolii sa solicite interventia protectiei copilului?

In anumite situatii, psihologul nu are doar posibilitatea de a sesiza protectia copilului, ci obligatia legala. Articolul 96 din Legea nr. 272/2004 prevede sesizarea serviciului public de asistenta sociala sau a DGASPC atunci cand un profesionist care lucreaza direct cu un copil suspecteaza abuzul ori neglijarea. Nu este necesar ca psihologul sa demonstreze singur existenta abuzului inainte de sesizare.

Pot ridica asemenea suspiciuni relatarile copilului despre violenta, leziunile ingrijoratoare, amenintarile, umilirea repetata, lipsa supravegherii adecvate sau neasigurarea ingrijirilor esentiale. Fiecare situatie se apreciaza in context. Un singur comportament sau un semn izolat nu permite concluzii automate.

Un copil cu CES, un copil care are comportamente dificile sau un parinte care nu este de acord cu o recomandare nu reprezinta, prin aceste lucruri singure, un caz de abuz ori neglijare.

Psihologul consemneaza observatiile si informatiile relevante, diferentiind ceea ce a observat direct de ceea ce i-a fost relatat. Asculta copilul fara interogatorii repetate sau intrebari sugestive si urmeaza procedurile de protectie. Sesizarea se transmite chiar daca presupusul autor este un adult din scoala. Procedura nationala acopera violenta din mediul scolar si suspiciunile de violenta din afara acestuia.

Pentru semnalarea abuzului, neglijarii sau violentei asupra copilului poate fi apelat 119. Daca exista pericol imediat ori o urgenta medicala, se apeleaza 112. Informarea conducerii si colaborarea institutionala nu trebuie sa intarzie protectia copilului.

Consimtamantul parintelui nu este o conditie pentru indeplinirea obligatiei legale de sesizare. Confidentialitatea se respecta prin transmiterea informatiilor necesare catre persoanele si institutiile competente, fara expunerea situatiei in colectiv sau in grupurile de parinti.

Sesizarea nu inseamna automat separarea copilului de familie. Institutiile competente evalueaza situatia si stabilesc masurile necesare. In multe situatii, familia are nevoie de servicii si sprijin pentru a putea raspunde nevoilor copilului.

Care este rolul unui shadow si ce atributii are?

Shadow este termenul folosit frecvent pentru facilitatorul care insoteste copilul si il ajuta sa participe la activitatile scolare. In functie de situatie, acesta poate fi un parinte, asistentul personal sau o alta persoana desemnata de familie, inclusiv un specialist. Activitatea sa se organizeaza potrivit procedurilor unitatii de invatamant.

Sprijinul poate include orientarea in rutina, tranzitiile, comunicarea nevoilor, participarea la sarcini si interactiunea cu colegii. Atributiile trebuie clarificate impreuna cu scoala si specialistii care cunosc copilul.

Facilitatorul nu ar trebui sa faca activitatile in locul copilului sau sa devina singura persoana cu care acesta interactioneaza. Ajutorul trebuie ajustat astfel incat copilul sa poata face treptat mai mult singur.

Retragerea sprijinului se bazeaza pe functionarea reala. Pentru unii copii, autonomia inseamna folosirea independenta a unui instrument de comunicare; pentru altii, solicitarea ajutorului potrivit.

Cine este profesorul de sprijin si ce atributii are?

Profesorul itinerant si de sprijin este un cadru didactic specializat. Contribuie la evaluarea nevoilor educationale, planificarea interventiei, adaptarea sarcinilor si materialelor, lucrul individual sau in grupuri mici si monitorizarea progresului. Colaboreaza cu profesorii clasei pentru participarea si invatarea copilului.

Rolul lui difera de cel al facilitatorului. Profesorul de sprijin are responsabilitati didactice specializate, iar facilitatorul ajuta participarea cotidiana potrivit planului stabilit. Profesorul clasei ramane implicat in educatia copilului.

Este important ca obiectivele urmarite de adulti sa fie corelate. Copilul are nevoie sa foloseasca la clasa abilitatile exersate individual, iar dificultatile observate la clasa trebuie comunicate echipei.

Ce se intampla daca nu i se intocmeste programa adaptata?

Adaptarea poate privi modul de predare, materialele, timpul de lucru, felul in care copilul raspunde sau, atunci cand este necesar, continuturile si obiectivele. Nu toti copiii cu CES au nevoie de aceleasi modificari.

Un copil poate intelege lectia, dar poate avea dificultati mari de scriere. Altul poate avea nevoie de instructiuni scurte, suport vizual si sarcini impartite in pasi.

Adaptarea curriculara si monitorizarea ei fac parte din colaborarea profesorilor clasei cu profesorul de sprijin.

Cand adaptarile necesare lipsesc, copilul poate acumula esecuri care reflecta inaccesibilitatea sarcinii. Pot aparea frustrare, evitare si pierderea increderii.

Parintele poate solicita o intalnire si, daca este nevoie, poate depune o cerere scrisa la conducerea scolii, cerand clarificarea obiectivelor, adaptarilor, evaluarii si responsabilitatilor. Daca problema persista, poate solicita sprijinul CJRAE/CMBRAE si al autoritatii scolare competente.

Ce facem daca un copil nu este pregatit pentru gradinita sau scoala si perturba activitatea clasei?

Aceasta situatie trebuie discutata fara minimalizarea dificultatilor si fara reducerea copilului la comportamentul lui. Siguranta si accesul la educatie conteaza pentru toti copiii.

Este necesar sa descriem ce se intampla: copilul paraseste sala, loveste, tipa, evita anumite activitati sau nu poate urmari cerintele. Aceste comportamente pot avea explicatii diferite.

Trebuie analizate dificultatile de comunicare, durerea, oboseala, cerintele prea grele, supraincarcarea senzoriala si interactiunile din mediu. Ghidurile pentru autism recomanda evaluarea factorilor medicali si de mediu si, cand este indicat, interventia bazata pe intelegerea functiei comportamentului.

Echipa are nevoie de un plan de prevenire si interventie: ce ajuta copilul, cine intervine, cum sunt protejati colegii si cum este sustinuta revenirea la activitate.

Pentru unii copii, participarea graduala poate fi utila, daca este planificata, justificata si organizata in cadrul legal aplicabil. Nu ar trebui sa devina trimitere repetata acasa, fara sprijin si fara reevaluare.

Abilitatile pentru grup se invata si prin experiente de grup. Totusi, expunerea prelungita la cerinte pe care copilul nu le poate gestiona nu garanteaza adaptarea. Trebuie ajustate atat sprijinul, cat si dificultatea contextului.

De ce poate fi util lucrul 1:1, urmat de grupuri mici si apoi de grupuri mai mari?

Lucrul individual permite ajustarea ritmului si ajutorului. Poate fi un cadru potrivit pentru exersarea comunicarii, a participarii la o activitate comuna sau a solicitarii unei pauze.

Grupul mic introduce cerinte suplimentare: prezenta unui coleg, asteptarea, impartirea materialelor si atentia unui adult care se distribuie intre copii.

De exemplu, un copil care construieste cu placere alaturi de un adult, dar se retrage cand apare un coleg, poate incepe cu o activitate scurta in doi, cu sprijin disponibil. Durata si complexitatea cresc in functie de raspunsul sau.

Aceasta succesiune nu este obligatorie pentru toti. Unii copii beneficiaza de participare in colectivitate de la inceput, alaturi de interventie individuala.

Obiectivele lucrului 1:1 trebuie legate de viata cotidiana. O abilitate folosita doar cu un terapeut si aceleasi materiale are nevoie sa fie exersata si in alte contexte.

Ce terapii sunt utile cand copilului nu i se potriveste initial lucrul pe cognitiv si limbaj?

Uneori, dificultatea priveste formatul interventiei: statul pe scaun, intrebarile succesive, fisele sau cerintele prea lungi. Aceasta nu inseamna ca trebuie amanate comunicarea si invatarea.

Copilul poate invata prin miscare, joc, explorare si activitati zilnice. Alegerea, anticiparea, intelegerea si comunicarea pot fi lucrate in timpul unui joc cu mingea sau al pregatirii unei gustari.

Cand dificultatile corporale, motorii ori senzoriale afecteaza participarea, evaluarea poate indica:

• Terapie ocupationala, pentru participarea la joc, imbracat, mancat si folosirea materialelor, inclusiv prin adaptarea mediului.

• Lucrul pe reflexele primare (ex. Metoda Masgutova), reorganizare corporala si neurologica (ex. Metoda Padovan)

• Kinetoterapie sau fizioterapie pediatrica, pentru dificultati motorii, posturale, de echilibru ori mobilitate identificate prin evaluare.

• Activitati psihomotorii cu obiective functionale clare.

• Interventii de comunicare prin joc si interactiune, adaptate nivelului copilului.

• Sprijin psihologic si comportamental individualizat, care sa dezvolte modalitati accesibile de comunicare si participare.

• 
  

Alegerea porneste de la nevoia copilului. Este necesar sa putem spune ce urmarim: folosirea mai usoara a mainilor intr-o activitate, participarea confortabila la masa sau solicitarea ajutorului.

Pentru copiii autisti, NICE recomanda interventii de comunicare sociala care includ strategii bazate pe joc, cu implicarea parintilor si profesorilor. Lucrul pe comunicare nu necesita obligatoriu asezarea la masa.

Ce inseamna reglarea sau linistirea sistemului nervos?

Este o expresie generala, care trebuie tradusa in obiective observabile. Copilul isi revine mai usor dupa o frustrare? Poate trece la alta activitate? Reuseste sa ceara pauza? Participa cu mai putin disconfort?

Reglarea nu inseamna nemiscare. Un copil poate fi atent in timp ce se misca, iar unul foarte tacut poate fi coplesit.

Sprijinul include reducerea zgomotului, predictibilitate, pauze, ajustarea solicitarilor si ajutorul unui adult care recunoaste semnele timpurii de suprasolicitare. Strategiile senzoriale trebuie individualizate. O activitate poate ajuta un copil si il poate agita pe altul.

Invartirile, periajul, presiunea profunda sau echipamentele cu greutati nu trebuie recomandate automat.

Sunt necesare indicatii, conditii de siguranta si monitorizarea efectelor.

Ce rol are terapia de integrare senzoriala?

Poate fi luata in considerare pentru anumite dificultati, dupa evaluare, cu obiective functionale si un specialist pregatit. Folosirea unei camere cu leagane si materiale senzoriale nu reprezinta, singura, o interventie individualizata.

Dovezile nu sustin promisiunea unor imbunatatiri automate ale limbajului, cognitiei sau comportamentului. Studiul randomizat SenITA nu a demonstrat un beneficiu general superior ingrijirii obisnuite pentru rezultatele principale evaluate, desi au fost raportate progrese pentru unele obiective individuale.

Familia trebuie sa stie ce activitate cotidiana ar trebui sa devina mai usoara si cum va fi evaluat progresul.

Ce stim despre interventiile pentru integrarea reflexelor?

Reflexele primitive fac parte din dezvoltarea timpurie. Persistenta unor reflexe, identificata clinic, poate necesita evaluare medicala. Nu putem explica insa toate dificultatile de atentie, limbaj sau invatare prin reflexe persistente.

Asociatia Americana de Terapie Ocupationala recomanda evitarea programelor de integrare a reflexelor fara o legatura clara cu functionarea cotidiana. Interventia trebuie sa urmareasca abilitati utile si participarea copilului.

Nu este justificat sa promitem ca vorbirea va aparea dupa integrarea reflexelor sau sa amanam accesul la comunicare si educatie pana la finalizarea unui asemenea program.

Cum facem trecerea catre activitati cognitive si lucrul la masa?

Abilitatile cognitive pot fi dezvoltate deja prin joc si miscare. Masa devine utila pentru anumite sarcini, fara sa fie singurul loc in care copilul poate invata.

Un copil poate sorta mingi in cosuri, apoi obiecte pe covor si, ulterior, materiale la masa. Obiectivul ramane acelasi, iar contextul se modifica treptat.

Incepem cu activitati accesibile, interesante si scurte. Asiguram o pozitie confortabila si o modalitate de a cere ajutor sau pauza. Durata creste in functie de participarea copilului, fara a transforma ramanerea pe scaun in scopul principal.

Transferul necesita colaborare intre specialisti. O adaptare posturala sau un suport vizual util trebuie cunoscut si folosit, cand este potrivit, de familie, terapeut si profesor.

Progresul se vede in ceea ce copilul intelege si poate face in situatii diferite.

Ce rol au orarele vizuale?

Orarul vizual arata ce urmeaza, in ce ordine si cand se incheie o activitate. Poate folosi obiecte, fotografii, pictograme sau cuvinte, in functie de nivelul de intelegere.

Pentru unii copii, o succesiune vizuala este mai accesibila decat explicatiile verbale repetate.

Suporturile vizuale sunt incluse in recomandarile NICE pentru sprijinirea copiilor autisti.

Orarul trebuie explicat si utilizat impreuna cu copilul. Simbolurile trebuie sa aiba sens pentru el, iar pauzele si posibilitatile de alegere sa fie reprezentate.

Este util sa invatam si cum anuntam o schimbare. Scopul este intelegerea programului si cresterea autonomiei.

Ce sisteme alternative de comunicare se folosesc?

Comunicarea augmentativa si alternativa, cunoscuta ca AAC, completeaza vorbirea sau ofera alte modalitati de exprimare atunci cand aceasta nu acopera nevoile copilului.

Poate include gesturi, semne, obiecte, fotografii, panouri si carti de comunicare, schimb de imagini, dispozitive cu voce si aplicatii. Accesul poate fi adaptat dificultatilor motorii, inclusiv prin folosirea privirii.

Sistemul se alege prin evaluarea nevoilor de comunicare, a abilitatilor motorii si senzoriale si a contextelor de utilizare. Nu trebuie asteptata o anumita varsta sau atingerea unui nivel cognitiv prestabilit pentru a lua in considerare AAC. Aceasta poate fi folosita in paralel cu dezvoltarea vorbirii.

Copilul are nevoie sa poata cere, refuza, comenta, solicita ajutor si exprima disconfortul. Sistemul trebuie sa fie disponibil acasa, la scoala si in comunitate, iar adultii trebuie sa stie sa il foloseasca si sa raspunda mesajelor.

Daca un copil merge la o scoala speciala, va ramane acolo pana termina studiile?

Nu. Orientarea scolara poate fi reevaluata, iar traseul poate fi modificat prin procedura corespunzatoare, in functie de evolutie si nevoi.

Alegerea trebuie sa tina cont de conditiile concrete: efectivul clasei, pregatirea echipei, accesibilitatea comunicarii, adaptarile si serviciile disponibile.

Scoala speciala nu trebuie prezentata ca amenintare. Nici inscrierea in scoala de masa nu garanteaza singura participarea. Familia are nevoie sa inteleaga cum va arata o zi a copilului in mediul propus.

Orice schimbare trebuie pregatita, cu transmiterea informatiilor utile si acomodarea copilului cu spatiul, adultii si rutina.

Cand poate opta parintele pentru homeschooling?

In Romania, homeschoolingul ales de familie trebuie diferentiat de scolarizarea la domiciliu prevazuta de lege.

Scolarizarea la domiciliu este o forma reglementata pentru situatii medicale in care copilul nu poate frecventa scoala, conform documentelor si aprobarilor necesare. Copilul ramane inscris intr-o unitate de invatamant, iar educatia este organizata institutional.

Preferinta familiei pentru educatia acasa nu constituie un drept general de a inlocui astfel invatamantul obligatoriu. Diagnosticul de autism sau certificatul CES nu echivaleaza automat cu aprobarea scolarizarii la domiciliu.

In cazul unei scoli online din strainatate, trebuie verificate recunoasterea studiilor si indeplinirea obligatiilor de scolarizare. Inscrierea pe o platforma nu ofera, singura, aceasta garantie.

Dificultatile de adaptare si lipsa sprijinului din scoala trebuie discutate cu institutiile responsabile, pentru ca familia sa nu fie lasata sa rezolve singura o problema educationala.

Intrebarile primite la conferinta ACE mi-au aratat cat de necesare sunt aceste clarificari. Un certificat trebuie urmat de sprijin aplicat. O recomandare terapeutica trebuie legata de obiective concrete. O dificultate la clasa trebuie discutata intre adultii care pot contribui la rezolvarea ei.

Dupa aproape 20 de ani de lucru, pastrez preocuparea care m-a indreptat spre acest domeniu in timpul facultatii: sa inteleg copilul si sa contribui la alegerea unor conditii in care el poate progresa.

Fiecare copil trebuie privit prin ceea ce poate face acum si prin ceea ce poate invata cu ajutor. Asteptarile pentru viitor sunt importante, dar deciziile de astazi trebuie sa tina cont de resursele lui actuale si de efortul pe care il presupune participarea.

Un mediu potrivit ofera provocari accesibile, ocazii de reusita si sprijin pentru urmatorul pas. Aceasta presupune si adaptarea mediului, fara a cere copilului sa fie complet autonom inainte de a avea acces la educatie.

Locul potrivit se poate schimba pe masura ce copilul se dezvolta. De aceea, traseul trebuie reevaluat.

Fiecare copil trebuie sa fie in locul potrivit pentru dezvoltarea lui, acolo unde, in acel moment, are abilitatile necesare sa faca fata cerintelor, cu adaptarile si sprijinul de care are nevoie. Acolo trebuie sa poata invata, sa se simta in siguranta si sa isi dezvolte treptat abilitatile pentru ceea ce urmeaza.