Când comportamentul copilului nu e răzvrătire, ci o nevoie

Nu mă ascultă deloc. Face exact invers. O face intenționat?

Să recunoaștem: fiecare părinte a avut acel moment în care și-a pierdut răbdarea.

Ai zis NU, el a făcut DA.

Ai rugat calm, el a aruncat cu jucăria.

Ai explicat frumos, el a țipat și s-a trântit pe jos.

Și te-ai întrebat:

Face așa ca să mă enerveze?

E obraznic? Răsfățat? Mă provoacă?

Dar dacă ți-aș spune că, în majoritatea cazurilor, copilul tău nu încearcă să te sfideze, ci doar îți comunică o nevoie nespusă?

 Ce înseamnă comportamentul ca formă de comunicare?

La 3-4 ani, limbajul emoțional e în formare.

Copilul nu are cuvintele necesare să spună:

Sunt obosit și nu pot coopera.

Mi-e frică de ce urmează.

Simt că nu mă auzi.

Am prea multă energie în corp.

Am nevoie de tine, dar nu știu cum să-ți cer.

Așa că exprimă prin: crize, refuzuri, țipete, aruncat, fugă, agresivitate.

Ce greșim frecvent ca părinți (cu cele mai bune intenții):

Luăm personal comportamentul (Mi-o face mie!)

Ne grăbim cu pedeapsa (Dacă mai faci o dată, ieși afară!)

Etichetăm (Ești obraznic, Ești rău, Nu te mai suport)

Comparăm (Uite X cum ascultă)

Aceste reacții cresc distanța, nu conectarea.

Ce poți face diferit:

Pune întrebarea-miracol: Ce nevoie îmi arată copilul meu prin acest comportament? (oboseală? foame? suprastimulare? nevoia de control?)

Schimbă perspectiva: Nu: Are o criză. Ci: Trece printr-o criză și are nevoie de ghidare.

Oferă alegere în limite: Nu arunca mâncarea! Vrei să iei o lingură sau să terminăm aici?

Reflectează ce simte: Ți-e greu că s-a terminat jocul. Și mie mi-e greu uneori.

Fă un jurnal de comportament: Notează când, ce se întâmplă înainte, ce face copilul și ce urmează după. Vei observa tipare.

Când e nevoie să ceri o evaluare psihologică/ ședințe de consiliere parentală?

Dacă refuzul, crizele sau agresivitatea apar zilnic și nu răspund la intervenții blânde.

Dacă simți că nu mai poți gestiona acasă.

Dacă educatoarea observă același comportament și are îngrijorări.