Copiii pe care am invatat sa ii apar

Astazi este Ziua Psihologului si cred ca este una dintre putinele zile in care ma uit sincer la drumul pe care l-am ales si la omul care am devenit prin aceasta profesie.

Cand eram mica, imi doream sa devin politist. Imi amintesc foarte clar sentimentul acela puternic ca vreau sa ii apar pe cei vulnerabili, ca vreau sa intervin atunci cand cineva sufera, ca vreau sa existe un om care sa observe nedreptatea si sa faca ceva concret. Nu cred ca intelegeam atunci exact ce inseamna profesia de politist, dar intelegeam foarte bine nevoia de protectie, de siguranta si de dreptate. Ma impresionau copiii tristi, oamenii marginalizati, situatiile in care cineva era singur si nu era auzit. Aveam ideea aceasta foarte clara ca exista oameni care trebuie aparati si ca cineva trebuie sa fie de partea lor.

Anii au trecut si viata m-a dus intr-o directie diferita de cea pe care mi-o imaginam atunci. Nu am ajuns sa port uniforma si nici sa lucrez intr-un sistem de ordine publica, dar, dupa aproape doua decenii de lucru cu copiii si familiile lor, imi dau seama ca esenta acelui vis a ramas aceeasi. Doar forma s-a schimbat.

Am ajuns psiholog clinician si logoped si, fara sa imi dau seama la inceput, am inceput sa fac exact ceea ce imi doream cand eram copil: sa ii protejez pe cei vulnerabili, sa fiu vocea celor care nu pot spune clar ce simt, sa incerc sa inteleg ce se ascunde in spatele unui comportament pe care ceilalti il judeca prea repede si sa ii ajut pe copii sa nu fie definiti doar prin dificultatile lor.

In cabinet nu intra doar copii care „nu vorbesc”, „nu sunt atenti”, „nu asculta” sau „au probleme de comportament”. In cabinet intra povesti intregi. Intra parinti speriati, vinovati, obositi, confuzi, parinti care au primit prea multe opinii si prea putina explicatie reala. Intra copii care nu stiu sa spuna „mi-e greu”, dar care arata asta prin corp, prin agitatie, prin refuz, prin anxietate, prin plans, prin tacere sau prin izbucniri pe care lumea le eticheteaza prea simplu drept „obraznicie”.

Si poate ca una dintre cele mai grele parti ale meseriei mele este faptul ca trebuie sa vad dincolo de ceea ce se observa la suprafata. Sa nu ma opresc la simptom. Sa nu ma grabesc sa pun etichete. Sa incerc sa inteleg de ce acel copil reactioneaza astfel, ce incearca sa transmita, ce ii lipseste, ce il sperie, ce il suprasolicita si ce mecanisme a construit ca sa poata functiona intr-o lume care, de multe ori, ii cere prea mult si il intelege prea putin.

Au existat foarte multe momente in acesti ani in care am simtit ca rolul meu nu este doar unul terapeutic sau clinic, ci si unul profund uman. Momente in care a trebuit sa explic unor adulti ca un copil nu manipuleaza, ci cere ajutor. Momente in care a trebuit sa spun ca performanta scolara nu este mai importanta decat sanatatea emotionala. Momente in care am fost nevoita sa incetinesc presiunea pusa pe un copil care nu era pregatit inca pentru ceea ce i se cerea. Momente in care am aparat dreptul unui copil de a fi inteles inainte de a fi corectat.

Si cred ca exact aici s-a intalnit, fara sa imi dau seama, copilul care voia sa devina politist cu adultul care a devenit psiholog.

Pentru ca si astazi simt ca incerc sa ii protejez pe cei care nu se pot apara singuri. Doar ca acum „pericolele” nu mai arata ca in filme. Uneori au forma anxietatii. Alteori a bullyingului. A respingerii sociale. A comparatiilor constante. A rusinii. A etichetelor puse prea devreme. A neintelegerii. A presiunii uriase puse pe copii din ce in ce mai mici.

Meseria aceasta m-a schimbat enorm. M-a facut sa inteleg cat de fragil poate fi un copil si cat de mult poate conta un adult care il vede cu adevarat. M-a facut sa inteleg ca dezvoltarea nu inseamna doar achizitii si performante, ci si siguranta, reglare emotionala, relatie, atasament, corp, joc si capacitatea copilului de a se simti acceptat exact in momentele in care ii este cel mai greu.

De foarte multe ori, oamenii vad doar partea finala a muncii noastre: raportul, recomandarile, exercitiile, diagnosticul sau progresul copilului. Dar in spatele lor exista foarte multa responsabilitate emotionala. Exista nopti in care te gandesti la un copil. Exista cazuri care raman cu tine ani intregi. Exista momente in care trebuie sa ramai calm in fata durerii unui parinte care simte ca pierde controlul. Exista situatii in care trebuie sa spui adevaruri grele cu multa grija si mult respect pentru omul din fata ta.

Si, in ciuda oboselii, a responsabilitatii si a presiunii emotionale pe care aceasta profesie o aduce, nu as schimba drumul acesta cu altul.

Pentru ca atunci cand un copil care nu vorbea incepe sa comunice, cand un parinte spune „acum il inteleg altfel”, cand un copil anxios incepe sa se simta in siguranta, cand vezi ca relatia dintre parinte si copil se repara putin cate putin, intelegi ca munca aceasta are un sens enorm.

Astazi, de Ziua Psihologului, simt recunostinta pentru toti copiii si parintii care mi-au permis sa intru in lumea lor, pentru increderea lor si pentru lectiile pe care le-am invatat impreuna.

Si cred, mai mult ca oricand, ca nu am ajuns intamplator aici.

Poate ca nu am devenit politistul pe care il visam cand eram mica. Dar am devenit omul care incearca, in fiecare zi, sa ii apere pe copii in alt fel: oferindu-le voce, intelegere, siguranta si un spatiu in care sa nu fie judecati pentru ceea ce nu pot inca sa exprime.