De ce unii copii infloresc iar altii se sting in aceeasi clasa?

Zilele acestea lucrez la prezentarea pe care urmeaza sa o sustin la o conferinta despre integrarea copiilor cu cerinte educationale speciale. In timp ce imi organizam ideile, cautam exemple si ma gandeam la mesajul cu care as vrea sa plece oamenii din sala, mi-am dat seama ca m-am intors cu gandul la inceputurile mele profesionale.

Eram studenta si faceam practica pentru modulul psihopedagogic intr-o scoala de masa. Imi amintesc foarte putine lucruri despre lectiile pe care le-am sustinut atunci, despre planurile de activitate sau despre emotiile pe care le aveam inainte sa intru in clasa. In schimb, imi amintesc perfect privirea unui baiat cu sindrom Down care, dintre toti copiii din clasa, ma urmarea atent in timpul orelor si care, de fiecare data cand se suna pauza, venea direct la mine, ma lua in brate si ma intreba daca voi reveni si a doua zi.

La momentul respectiv am privit acel gest cu emotia fireasca a unei studente care descopera pentru prima data puterea relatiei dintre un copil si un adult. Astazi, dupa 19 ani de lucru cu copiii cu CES si familiile lor, cred ca inteleg mult mai bine ce se afla in spatele acelei imbratisari si a acelei intrebari repetate.

Copilul acela cauta siguranta intr-o lume care ii cerea zilnic sa faca fata unor provocari pe care multi dintre noi nici nu le observam. Cauta predictibilitate, continuitate si sentimentul ca exista un adult care il vede, il intelege si se bucura sa il intalneasca din nou. Privind inapoi, imi dau seama ca aceasta nevoie de apartenenta si de conectare este una dintre cele mai importante nevoi pe care le au copiii cu care lucrez si astazi.

In aproape doua decenii de practica am evaluat si am lucrat cu mii de copii care au primit diverse diagnostice, de la autism, sindrom Down si ADHD, pana la tulburari de limbaj, dificultati de invatare sau intarzieri in dezvoltare. Am avut privilegiul sa observ copii care au facut progrese spectaculoase si am intalnit copii care, in ciuda eforturilor depuse de familie si specialisti, au ramas blocati ani de zile in aceleasi dificultati.

La inceput am crezut ca diferenta este data in principal de severitatea diagnosticului, de inteligenta copilului sau de numarul de ore de terapie. Experienta m-a invatat insa ca lucrurile sunt mult mai complexe. De foarte multe ori, factorul care face diferenta este mediul in care copilul traieste si se dezvolta.

Am vazut copii cu potential foarte bun care au ajuns sa se simta neputinciosi pentru ca au fost plasati in contexte educationale pentru care nu erau pregatiti. Am vazut copii care petreceau sase ore pe zi intr-o banca fara sa inteleaga aproape nimic din ceea ce se intampla in jurul lor. Am vazut copii care mergeau la scoala cu dureri de stomac, care plangeau dimineata inainte de a intra in clasa sau care ajungeau acasa complet epuizati dupa o zi intreaga in care au incercat sa tina pasul cu cerinte care depaseau resursele lor din acel moment.

Am vazut si copii care au inflorit atunci cand mediul s-a schimbat. Uneori schimbarea a insemnat o clasa mai mica. Alteori a insemnat un profesor care a inteles mai bine nevoile copilului. Alteori a insemnat prezenta unui profesor de sprijin, o colaborare mai buna intre specialisti si familie sau adaptarea modului in care erau prezentate sarcinile. In toate aceste situatii, copilul era acelasi.

Ceea ce se schimbase era mediul in care isi continua dezvoltarea.

In discutiile despre integrarea copiilor cu CES, atentia se indreapta adesea catre copil. Ne intrebam daca este pregatit pentru scoala, daca poate face fata cerintelor, daca poate tine pasul cu ceilalti copii sau daca va reusi sa se adapteze. Mai rar ne oprim pentru a analiza mediul si pentru a ne intreba daca acesta ofera conditiile necesare pentru ca acel copil sa creasca.

Imi place sa folosesc o analogie simpla. Daca un copil are o fractura grava la picior, nimeni nu se asteapta ca acesta sa alerge a doua zi la fel de repede ca ceilalti copii. Procesul de recuperare presupune timp, adaptari, exercitii, sustinere si multa rabdare. Ne uitam la progresul copilului, la ceea ce poate face astazi comparativ cu ieri si la felul in care isi construieste treptat rezistenta si autonomia.

Exact acelasi lucru se intampla si in dezvoltarea emotionala, sociala si educationala. Succesul unui copil cu CES nu ar trebui evaluat prin comparatie permanenta cu ceilalti copii, ci prin progresul pe care il face raportat la propriul parcurs. Integrarea nu inseamna doar prezenta intr-o clasa.

Integrarea inseamna participare, invatare, relatii, autonomie si sentimentul apartenentei la grup.

In prezent, aproximativ 91.000 de copii cu CES invata in scolile de masa din Romania, iar numarul acestora este in continua crestere. Aceasta realitate aduce oportunitati importante, dar si responsabilitati pe masura. Integrarea nu se produce automat in momentul in care un copil trece pragul unei scoli. Ea se construieste zi de zi prin colaborarea dintre familie, cadre didactice, profesori de sprijin, specialisti si comunitate.

In tot acest proces am observat si cat de multa ppresiune exista asupra adultilor. Am intalnit mame cu ochii rosii de plans, tati care poarta pe umeri griji enorme si profesori care incearca sa raspunda nevoilor unei clase din ce in ce mai diverse. Am cunoscut profesori de sprijin care, teoretic, ar trebui sa sustina un numar limitat de copii, dar care ajung sa raspunda nevoilor a zeci sau chiar peste o suta de elevi. Am vazut specialisti care incearca sa coordoneze interventii complexe si sa gaseasca cele mai bune solutii pentru fiecare familie.

Toate aceste experiente m-au convins de un lucru simplu: fiecare copil are nevoie de un loc in care poate reusi. Un loc in care poate invata, poate construi relatii, se poate simti in siguranta si poate deveni din ce in ce mai autonom. Un loc in care potentialul lui este observat, sustinut si incurajat sa se dezvolte.

Poate ca acesta este mesajul cel mai important pe care il voi duce cu mine la conferinta. Pentru ca un copil sa poata functiona, participa si creste cu adevarat, este important sa fie asezat in mediul potrivit pentru crestere.

Iar atunci cand ma gandesc la toate acestea, imi amintesc din nou de baiatul cu sindrom Down care ma astepta in fiecare pauza si ma intreba daca voi reveni si a doua zi. Astazi cred ca acea intrebare vorbea despre incredere, despre conectare si despre nevoia profunda de a apartine. Poate ca integrarea incepe exact in acel moment, atunci cand un copil descopera ca exista un loc si oameni alaturi de care poate creste si poate reusi.