Cand un copil isi gaseste vocea

Exista momente in viata profesionala a unui psiholog care raman vii indiferent cati ani trec pentru ca poarta in ele povestea unei familii care a avut curajul sa spere, a unui copil care a muncit enorm pentru fiecare achizitie si a unor oameni care au ales sa mearga impreuna pe un drum lung.

L-am cunoscut pe Eric atunci cand avea doar doi ani. Parintii lui au ajuns in cabinet cu multe emotii, multe intrebari si cu dorinta sincera de a intelege cum isi pot ajuta copilul. Diagnosticul de autism era foarte recent, iar viitorul parea greu de descifrat. Eric traia intr-o lume a lui, in care interactiunea cu ceilalti era limitata, contactul vizual era dificil de obtinut, iar limbajul verbal si gestual nu reprezentau inca instrumente prin care sa isi exprime nevoile, dorintele sau emotiile.

Comunicarea lui se realiza in principal prin plans. Atunci cand isi dorea ceva, atunci cand era frustrat sau cand avea nevoie de ajutor, plansul devenea limbajul prin care transmitea ceea ce simtea. Pentru parinti, fiecare zi aducea provocari. Isi iubeau enorm copilul si isi doreau sa il inteleaga, iar sentimentul ca nu reusesc intotdeauna sa descifreze ceea ce incearca sa le transmita era coplesitor.

In astfel de situatii, atentia se indreapta adesea catre dificultati. Eu am invatat de-a lungul anilor sa caut potentialul. Dincolo de comportamentele care ridica semne de intrebare, exista intotdeauna un copil care poate invata, care poate creste si care poate construi pas cu pas abilitati noi atunci cand primeste sprijinul potrivit.

Primele luni de lucru cu Eric au fost despre relatie. Despre incredere. Despre construirea unei conexiuni autentice prin joc. Inainte ca un copil sa invete sa vorbeasca, sa raspunda la intrebari sau sa participe la activitati complexe, el are nevoie sa simta ca este vazut, acceptat si inteles. Jocul a devenit limbajul nostru comun, iar prin joc au inceput sa apara primele semne ale schimbarii.

Fiecare progres avea valoarea unei victorii. O privire mai lunga catre interlocutor, un raspuns la nume, o initiativa spontana, o incercare de a cere ceva sau de a participa la o activitate reprezentau momente care aduceau bucurie intregii familii. Dezvoltarea unui copil nu se masoara doar prin marile achizitii, ci si prin sutele de pasi mici care le fac posibile.

Cu timpul, au aparut primele cuvinte. Au aparut primele modalitati prin care Eric a reusit sa le arate celor din jur ce simte si ce isi doreste. Mama a auzit pentru prima data cum este strigata de propriul copil. Tatal a descoperit bucuria de a fi intampinat si recunoscut la finalul unei zile de lucru. Comunicarea a inceput sa ocupe tot mai mult loc in viata lui Eric, iar lumea din jur a devenit mai accesibila, mai predictibila si mai interesanta.

Intr-o perioada in care pronuntarea numelui meu era dificila, Eric a gasit propria lui varianta. Carmen a devenit „Bibi”. Asa am ramas pentru el multa vreme. Le spunea parintilor ca merge la Bibi, intreba cand urmeaza urmatoarea intalnire si povestea cu entuziasm despre activitatile pe care le faceam impreuna. Pentru mine, acest nume a devenit unul dintre cele mai frumoase cadouri pe care le-am primit vreodata de la un copil.

In cabinet, Eric descoperea lucruri noi, invata sa interactioneze, sa se exprime, sa inteleaga mai bine lumea si sa isi gaseasca locul in ea. Fiecare reusita ii oferea mai multa incredere, iar aceasta incredere deschidea drumul catre alte reusite. Copilaria incepea sa fie traita cu mai multa libertate, cu mai multa bucurie si cu mai multe oportunitati de explorare.

Anii au trecut, iar copilul care odinioara comunica prin plans a devenit elev. Astazi, Eric invata intr-o clasa cu un nivel academic ridicat, alaturi de colegi foarte buni, iar rezultatele lui aduc multa bucurie familiei. Participa la viata scolii, face parte din colectivul clasei si isi construieste propriul parcurs educational cu succes. Fiecare etapa parcursa reflecta munca lui, implicarea familiei si colaborarea tuturor celor care au fost alaturi de el.

Ceea ce ma impresioneaza poate cel mai mult este faptul ca, desi nu mai are nevoie de sprijinul intensiv din primii ani, continua sa simta nevoia acestei legaturi. Din cand in cand vine sa ma vada, ne jucam un joc, imi povesteste despre scoala, despre activitatile lui si despre lucrurile care il pasioneaza. Intalnirile noastre au capatat o alta forma, dar pastreaza aceeasi caldura si aceeasi apropiere construita in anii de lucru impreuna.

Astazi am primit un mesaj de la mama lui. Mi-a povestit despre finalul de an scolar, despre rezultatele foarte bune ale clasei si despre bucuria de a-l vedea pe Eric printre copiii care performeaza si se simt bine in colectivul lor. Apoi mi-a scris ceva care m-a emotionat profund. Mi-a spus ca, atunci cand vorbeste despre parcursul lui, Eric spune adesea: „Bibi a mea care m-a invatat sa vorbesc.”

Exista cuvinte care valoreaza mai mult decat orice diploma, premiu sau recunoastere profesionala. Acesta a fost unul dintre acele momente. In cateva secunde, mi-am amintit de copilul de doi ani care plangea pentru a comunica, de parintii care cautau raspunsuri si de toate etapele pe care le-am parcurs impreuna.

Meseria mea imi ofera privilegiul de a fi martor la transformari extraordinare. Vad copii care isi rostesc primul cuvant, copii care isi fac primul prieten, copii care invata sa isi gestioneze emotiile, sa isi exprime gandurile si sa participe activ la viata din jurul lor. Fiecare dintre aceste momente confirma faptul ca dezvoltarea este un proces viu, iar potentialul unui copil merita sustinut cu incredere, rabdare si consecventa.

Atunci cand oamenii ma intreaba de unde imi gasesc energia pentru a continua dupa atatia ani, raspunsul apare de fiecare data in povesti precum cea a lui Eric. Puterea vine din zambetul unui copil care descopera ca poate. Vine din lacrimile de bucurie ale unui parinte care isi vede copilul progresand. Vine din sentimentul ca munca depusa zi de zi produce schimbari reale in viata unor familii.

Povestea lui Eric nu este doar despre autism. Este o poveste despre dezvoltare, despre incredere, despre perseverenta si despre forta extraordinara a unei echipe formate din copil, familie si specialisti. Este dovada ca fiecare pas conteaza, ca fiecare reusita merita sarbatorita si ca, uneori, cele mai frumoase recompense ajung la tine sub forma unui mesaj simplu, trimis intr-o zi obisnuita.

Iar atunci intelegi, inca o data, de ce ai ales aceasta profesie si de ce ai continua sa o alegi in fiecare zi.