Știam tot ce trebuie să fac și totuși am plâns

Astăzi e vineri. Sunt în concediu. Fac lucruri pentru mine dar și pentru proiectele în care pun suflet. Lucrez la materialul despre adaptarea copiilor la grădiniță și inevitabil, gândurile mă duc la momentul în care Mara mea a început grădinița.

Îmi amintesc atât de clar! Eram psiholog clinician și logoped cu peste 18 ani de experiență, cu sute de copii și părinți sprijiniți să treacă prin acest proces. Știam fiecare etapă, fiecare strategie, fiecare reacție posibilă.

Și totuși, am avut inima strânsă și ochii în lacrimi.

Nu există pregătire academică suficientă pentru momentul în care îți vezi copilul întinzând mâinile spre tine, cu lacrimi pe obraji și tu trebuie să pleci. Atunci nu mai ești psihologul care știe ci mama care simte.

De la teorie la practică, în propria mea viață

Când am avut ideea de a face acest material pentru părinți (cel pe care îl vei descoperi în curând), am pus în el nu doar teoria învățată în ani de studii și formări ci și bătăile inimii mele de mamă. Cu Mara, nu am fost doar psihologul care știe ce are de făcut, ci mama care trăiește fiecare despărțire.

Am început cu pregătirea emoțională. Cu luni înainte, vorbeam despre grădiniță în timp ce ne jucam, citeam povești sociale înainte de culcare și făceam plimbări de recunoaștere pe lângă clădire, ca să devină un loc cunoscut și prietenos.

Apoi am ales împreună obiectul de tranziție. Nu a fost ceva scump sau complicat, ci o brățară simplă, pe care am încărcat-o cu povești și magie. O purta și la grădi și acasă și știa că, oriunde ar fi, brățara era un fel de fir invizibil între noi.

Am păstrat rutina de dimineață ca pe o ancoră: același mic dejun, aceeași melodie pusă pe fundal, aceeași îmbrățișare înainte să ieșim pe ușă. Chiar dacă în primele săptămâni am ajustat ora plecării, ordinea pașilor a rămas neschimbată.

La validarea emoțiilor am ținut cu dinții. Nu i-am spus niciodată nu mai plânge și nici nu am făcut glume ca să uite. I-am spus, simplu, „te înțeleg, îți e greu acum și e în regulă să simți asta”. Am învățat-o că lacrimile nu trebuie ascunse.

Am avut și colaborarea cu educatoarea ca punct de sprijin. Vorbeam zilnic, sincer, despre ce a mers bine și ce nu. Am fost echipă, nu părinte de pe margine.

Și poate cea mai frumoasă parte au fost schemele magice. Un ritual inventat de noi două, un cod secret al nostru. Atât de simplu dar suficient cât să transforme „la revedere” în „ne vedem mai târziu”.

Nu au fost zile perfecte. Au fost dimineți în care lacrimile au apărut înainte să se trezească bine, și seri în care m-am întrebat dacă fac bine. Dar am știut, din tot ce învățasem, că adaptarea nu e o cursă de viteză, ci un drum pe care îl parcurgem împreună și că pașii mici sunt cei care duc departe.

Cei peste 18 ani de muncă m-au pregătit dar nu m-au imunizat

De-a lungul carierei mele, am făcut cursuri și formări care mi-au schimbat felul de a privi copiii:

Metoda Padovan – m-a învățat că dezvoltarea copilului nu este liniară și că uneori, pentru a face un pas înainte, trebuie să reiei pași din trecut.

Metoda Masgutova – mi-a arătat legătura profundă dintre reflexele primare și comportamentele de zi cu zi ale copilului.

Metoda Feuerstein – mi-a deschis ochii asupra potențialului cognitiv și cum poate fi acesta stimulat, pas cu pas, dincolo de etichete și diagnostice.

Logopedia – m-a ajutat să citesc în felul în care copilul vorbește sau nu vorbește mai mult decât cuvintele rostite.

Terapia cognitiv-comportamentală – mi-a oferit instrumente clare pentru a lucra atât cu copilul, cât și cu părinții, în înțelegerea și modificarea comportamentelor.

Analiza comportamentală aplicată (ABA) – m-a învățat să descifrez mesajele ascunse în reacțiile copiilor.

Formările în consiliere parentală – m-au învățat să fiu lângă părinți nu doar cu soluții, ci și cu empatie reală.

Aceste formări m-au pregătit să citesc dincolo de comportamente, să ascult dincolo de cuvinte și să văd dincolo de lacrimi. Dar nu m-au pregătit să nu simt  și asta e partea care mă apropie cel mai mult de mamele cu care lucrez.

Știam tot ce trebuie să fac și totuși am plâns

Astăzi e vineri. Sunt în concediu. Fac lucruri pentru mine dar și pentru proiectele în care pun suflet. Lucrez la materialul despre adaptarea copiilor la grădiniță și inevitabil, gândurile mă duc la momentul în care Mara mea a început grădinița.

Îmi amintesc atât de clar! Eram psiholog clinician și logoped cu peste 18 ani de experiență, cu sute de copii și părinți sprijiniți să treacă prin acest proces. Știam fiecare etapă, fiecare strategie, fiecare reacție posibilă.

Și totuși, am avut inima strânsă și ochii în lacrimi.

Nu există pregătire academică suficientă pentru momentul în care îți vezi copilul întinzând mâinile spre tine, cu lacrimi pe obraji și tu trebuie să pleci. Atunci nu mai ești psihologul care știe ci mama care simte.

De la teorie la practică, în propria mea viață

Când am avut ideea de a face acest material pentru părinți, am pus în el nu doar teoria învățată în ani de studii și formări ci și bătăile inimii mele de mamă. Cu Mara, nu am fost doar psihologul care știe ce are de făcut, ci mama care trăiește fiecare despărțire.

Am început cu pregătirea emoțională. Cu luni înainte, vorbeam despre grădiniță în timp ce ne jucam, citeam povești sociale înainte de culcare și făceam plimbări de recunoaștere pe lângă clădire, ca să devină un loc cunoscut și prietenos.

Apoi am ales împreună obiectul de tranziție. Nu a fost ceva scump sau complicat, ci o brățară simplă, pe care am încărcat-o cu povești și magie. O purta și la grădi și acasă și știa că, oriunde ar fi, brățara era un fel de fir invizibil între noi.

Am păstrat rutina de dimineață ca pe o ancoră: același mic dejun, aceeași melodie pusă pe fundal, aceeași îmbrățișare înainte să ieșim pe ușă. Chiar dacă în primele săptămâni am ajustat ora plecării, ordinea pașilor a rămas neschimbată.

La validarea emoțiilor am ținut cu dinții. Nu i-am spus niciodată nu mai plânge și nici nu am făcut glume ca să uite. I-am spus, simplu, „te înțeleg, îți e greu acum și e în regulă să simți asta”. Am învățat-o că lacrimile nu trebuie ascunse.

Am avut și colaborarea cu educatoarea ca punct de sprijin. Vorbeam zilnic, sincer, despre ce a mers bine și ce nu. Am fost echipă, nu părinte de pe margine.

Și poate cea mai frumoasă parte au fost schemele magice. Un ritual inventat de noi două, un cod secret al nostru. Atât de simplu dar suficient cât să transforme „la revedere” în „ne vedem mai târziu”.

Nu au fost zile perfecte. Au fost dimineți în care lacrimile au apărut înainte să se trezească bine, și seri în care m-am întrebat dacă fac bine. Dar am știut, din tot ce învățasem, că adaptarea nu e o cursă de viteză, ci un drum pe care îl parcurgem împreună și că pașii mici sunt cei care duc departe.

Cei peste 18 ani de muncă m-au pregătit dar nu m-au imunizat

De-a lungul carierei mele, am făcut cursuri și formări care mi-au schimbat felul de a privi copiii:

• Metoda Padovan – m-a învățat că dezvoltarea copilului nu este liniară și că uneori, pentru a face un pas înainte, trebuie să reiei pași din trecut.

• Metoda Masgutova – mi-a arătat legătura profundă dintre reflexele primare și comportamentele de zi cu zi ale copilului.

• Metoda Feuerstein – mi-a deschis ochii asupra potențialului cognitiv și cum poate fi acesta stimulat, pas cu pas, dincolo de etichete și diagnostice.

• Logopedia – m-a ajutat să citesc în felul în care copilul vorbește sau nu vorbește mai mult decât cuvintele rostite.

• Terapia cognitiv-comportamentală – mi-a oferit instrumente clare pentru a lucra atât cu copilul, cât și cu părinții, în înțelegerea și modificarea comportamentelor.

• Analiza comportamentală aplicată (ABA) – m-a învățat să descifrez mesajele ascunse în reacțiile copiilor.

• Formările în consiliere parentală – m-au învățat să fiu lângă părinți nu doar cu soluții, ci și cu empatie reală.

Aceste formări m-au pregătit să citesc dincolo de comportamente, să ascult dincolo de cuvinte și să văd dincolo de lacrimi. Dar nu m-au pregătit să nu simt  și asta e partea care mă apropie cel mai mult de mamele cu care lucrez.

Adevărul pe care nu îl spunem destul de des

Adaptarea la grădiniță nu este doar despre copil. Este despre familie. Despre mama care, deși știe ce are de făcut, se simte vinovată că pleacă. Despre tatăl care spune o să fie bine dar simte nodul în stomac când vede lacrimile. Despre bunica care întreabă „dar de ce trebuie să meargă așa devreme?”.

Este despre nopți în care stai cu gândul „poate nu e momentul potrivit” și despre dimineți în care te întrebi „oare am făcut alegerea corectă?”.

Și poate cel mai greu este faptul că în tot acest timp, trebuie să funcționezi. Să mergi la muncă, să gătești, să răspunzi la mesaje, să participi la ședințe, în timp ce o parte din tine rămâne acolo, la poarta grădiniței.

Mesajul meu pentru tine

Nu am să îți spun doar că e normal ce simți. Știi deja asta.

Am să îți spun altceva: nu te judeca după diminețile grele. Măsoară adaptarea în momentele mici în care copilul râde în curtea grădiniței, în care îți povestește acasă ce a făcut, în care începe să își spună singur „hai să mergem”.

Și nu uita: adaptarea nu este un test al forței tale ca părinte. Este o etapă de creștere pentru amândoi.

O vei trece. Și într-o zi, te vei uita înapoi și vei realiza că despărțirile acelea pline de lacrimi au fost punți spre independența și încrederea copilului tău.