Nu ți-am mai spus asta niciodată până acum

Unii copii cresc printre jucării.

Alții cresc printre oameni.

Eu am crescut printre oameni.

Oameni care aveau povești, nevoi, suferințe, speranțe, vârste diferite, dar o trăsătură comună: aveau nevoie de cineva să îi vadă.

Și eu îi vedeam. Încă de mică.

În fața blocului din Drumul Taberei îngrijeam florile ca și cum ar fi fost ale mele. Vorbeam cu bătrânii pentru că simțeam că îmi lasă în suflet câte o bucățică din viața lor. Îi apăram pe copiii mai mici pentru că simțeam instinctiv că dreptatea începe de la vârste mici.

Nu știam atunci, dar ceea ce trăiam era începutul voluntariatului.

Era începutul meseriei mele.

Era începutul modului în care aveam să privesc lumea.

Dar această înclinare nu a apărut din senin.

Părinții mei au fost cei care au aprins lumina.

Ei m-au învățat să îmi pese.

Dar nu prin discursuri moralizatoare.

Prin exemplu.

M-au învățat să fac bine fără să aștept nimic.

Să economisesc, să fiu punctuală, corectă, responsabilă, dar și liberă în exprimare.

Au investit în educația mea: pian, opționale, activități care să îmi cultive curiozitatea și să îmi arate cine sunt.

Și mai ales, m-au învățat să observ oamenii, să nu trec pe lângă suferință ca și cum nu ar exista.

Ei au fost începutul.

Voluntariatul a fost continuarea.

Voluntariatul m-a format ca om. Mi-a trasat direcția.

La 19 ani, lucram cu mame vulnerabile, pentru ca rata abandonului să scadă.

La 20, sprijineam persoane cu boli terminale și acolo am înțeles pentru prima dată ce înseamnă cu adevărat fragilitatea umană.

La 21, eram într-o asociație dedicată copiilor cu autism și familiilor lor iar acel contact real, profund, cu nevoile lor, a devenit fundația meseriei mele de astăzi.

În fiecare loc în care am mers, am învățat ceva despre lume.

Dar, mai important, am învățat ceva despre mine.

Voluntariatul nu a fost doar o activitate.

A fost o oglindă.

A fost profesorul meu de viață.

Mi-a modelat empatia.

Mi-a format direcția profesională.

Mi-a dezvoltat reziliența.

Mi-a arătat ce înseamnă să fii cu adevărat util.

Mi-a conturat identitatea de psiholog, de logoped, de om.

Și abia acum, ca adult, înțeleg cât de mult au contat acele experiențe trăite devreme.

Părinții modelează drumul copiilor fără să își dea seama.

Nu prin cuvinte.

Ci prin ce creează în jurul copilului: oportunități, experiențe, expunere la viață, responsabilități adecvate vârstei, exemple reale.

Un copil modelat de valori prin modul în care părinții trăiesc, simt și se raportează la lume.

Va căuta mai târziu tot sensul pe care l-a văzut în familia lui.

Iar un copil expus la situații care îi deschid perspectiva: oameni diferiți, nevoi reale, contexte de voluntariat, sarcini potrivite vârstei, va deveni un adult mai blând, mai puternic și mai responsabil.

Copiii devin ceea ce văd.

Dar devin și ceea ce trăiesc în afara casei, când părinții le oferă șansa să iasă din bula lor și să vadă lumea așa cum este.

Echilibrul dintre job și familie nu înseamnă să ai timp nelimitat.

Înseamnă să folosești timpul pe care îl ai, cu sens.

Nu trebuie să abandonăm joburile.

Dar nici nu putem abandona procesul de creștere al copiilor noștri.

Când părinții sunt acolo chiar și obosiți dar sincer prezenți, transmit un mesaj important:

Tu contezi!

Și acest „tu contezi” devine mai târziu:

— încredere în sine,

— curaj,

— responsabilitate,

— empatie,

— direcție.

Așa se creează valorile.

Așa se formează identitatea copilului.

Așa se construiește un adult bun, solid, prezent în lume.

Dacă aș pune totul într-o singură propoziție, ar fi aceasta:

Un părinte prezent poate schimba destinul unui copil.

Iar un copil ghidat corect poate schimba destinul multor oameni.

Eu sunt dovada.

Și sunt recunoscătoare.

Dragă părinte care mă citești, rămâi conștient că tot ceea ce faci azi, în fiecare zi, devine structura emoțională a copilului tău pentru întreaga viață!