Mami, nu vreau cu tati…
- Carmen Grigorescu
- 18 sept.
- 3 min de citit
Nu vreau cu tati, vreau doar cu mami.
Numai mami știe să mă adoarmă.
Doar mami să îmi dea să mănânc.
Sunt fraze care par, la prima vedere, simple preferințe ale unui copil. Dar pentru părinți, ele pot fi ca niște lovituri în suflet. Mama se simte prinsă într-o cușcă invizibilă a responsabilităților iar tatăl se simte exclus și respins.
De aici, se naște un cerc vicios: mama devine tot mai obosită, tot mai copleșită iar tatăl, rănit în tăcere, se retrage și evită să se implice. În loc să devină o echipă, cei doi parteneri ajung să fie doi poli opuși iar copilul crește cu mesajul că doar unul dintre părinți este „sursa de siguranță”.
Ce se ascunde în spatele refuzului copilului?
De cele mai multe ori, refuzul nu este un verdict asupra relației tată-copil. Nu înseamnă că tata nu e iubit sau că nu e suficient de bun. Ci pur și simplu:
Rutinele dau siguranță. Copiii își construiesc în primii ani de viață un fel de „hartă emoțională”. Dacă somnul a fost asociat mereu cu prezența mamei, creierul copilului face legătura automată: „somn = mama”. Orice altă variantă e percepută ca nesigură.
Mama ca bază de atașament. În multe familii, mama este cea care petrece mai mult timp cu copilul. Nu pentru că tata nu ar vrea, ci pentru că așa s-au așezat lucrurile. Copilul învață că mama este refugiul rapid în fața disconfortului.
Tata și durerea respingerii. Pentru un adult, mai ales pentru un tată care își dorește să fie implicat, respingerea copilului doare. Este greu să rămâi prezent și disponibil când cineva drag îți spune direct „nu te vreau”. În spatele retragerii tatălui nu e nepăsare, ci teamă de a nu greși și de a nu suferi.
Cum trăiesc părinții aceste roluri?
Mama – De multe ori, mama își dorește ca tatăl să se implice mai mult. Însă când copilul refuză, instinctul mamei este să intervină rapid, să „rezolve” situația, ca lucrurile să nu escaladeze. În timp, mama ajunge să se simtă indispensabilă dar și copleșită: „Nu pot lipsi nici măcar o oră fără să fiu sunată. Totul se prăbușește dacă nu sunt eu acolo.”
Tata – Se retrage treptat. „Dacă oricum nu mă acceptă, mai bine îl las pe mama sau chem bunicii.” Evită momentele de hrănire, adormire, liniștire. Dar în interior, se simte inutil, neputincios, exclus din relația cu copilul.
Această combinație duce la oboseală, tensiuni în cuplu și o dinamică familială în care copilul rămâne blocat într-un singur tip de atașament.
Cum putem schimba lucrurile?
Construirea unor ritualuri mici dar consecvente cu tatăl
Nu e nevoie să înceapă direct cu adormitul sau cu hrănitul. Poate fi un moment de joacă scurtă, un cântecel, o poveste, o plimbare cu bicicleta. Important e ca acest timp să fie previzibil: „asta fac doar eu și tati.”
Prezența mamei, dar un pas în spate
La început, mama poate rămâne în cameră dar îl lasă pe tată să inițieze rutina. Copilul simte siguranță prin prezența mamei dar învață treptat să accepte și o altă figură de atașament.
Fermitate blândă
Copilul poate plânge și poate protesta. E firesc. Dar cu răbdare și consecvență, în câteva zile sau săptămâni, copilul va descoperi că și tata știe să liniștească, să adoarmă, să ofere siguranță.
Încurajarea și validarea reciprocă între părinți
Un mesaj simplu, spus în fața copilului – „Tati știe să facă asta, am încredere în el” – are un impact uriaș. Copilul citește încrederea mamei și îi oferă tatălui șansa de a intra în rol.
Consilierea parentală, ajutor pentru familie, nu pentru un copil „problemă”
De multe ori, când părinții ajung într-un punct de epuizare, primul gând este: „Să mergem cu copilul la psiholog.” Dar adevărul este că, în astfel de situații, copilul nu are o problemă care să necesite terapie individuală. Problema este una de dinamică familială.
Consilierea parentală este spațiul în care părinții primesc instrumente, înțeleg ce se întâmplă în mintea și inima copilului, învață cum să construiască împreună un echilibru. Nu există vinovați, ci există învățare și schimbare.
Dacă te-ai regăsit în rândurile de mai sus, vreau să știi că situația voastră nu e un caz izolat. Mulți părinți trăiesc aceste momente. Dar există soluții, există drumuri de parcurs împreună și există șansa de a construi o familie în care copilul are încredere în ambii părinți, iar mama și tata se simt parteneri de echipă, nu adversari.
Consilierea parentală nu este un „ultim pas” și nici o „recunoaștere a eșecului”. Este dovada că îți dorești să înțelegi, să înveți și să fii un părinte mai conștient. Este o investiție în relația voastră de familie.
Îți dorești să afli cum să creezi o relație sănătoasă între copil, mamă și tată? Scrie-mi și hai să găsim împreună răspunsurile de care familia ta are nevoie.
