Povestea unei terapii alternative și a unei adolescente pierdute

De cele mai multe ori nu răspund la telefon numerelor pe care nu le am în agendă. Nu din lipsă de bunăvoință ci pentru că, pur și simplu, fiecare oră din zi îmi este ocupată cu altă persoană care are nevoie de mine: un copil cu întârziere în limbaj, un adolescent în derivă, un părinte în criză. Lucrez în fiecare zi cu suferință umană adevărată, nu cu visuri de dezvoltare personală ci cu realități clinice serioase. De aceea am construit acest site, unde orice părinte poate găsi informații clare, actualizate, cu pașii pe care îi recomand într-o situație dificilă.

Și totuși, a existat un mesaj a unei mame care într-o dimineață, mi-a scris aproape disperată:

”Am reușit să fac rost de numărul dumneavoastră. Vă rog, am mare nevoie să vorbesc cu dumneavoastră. Este vorba despre fiica mea. Nu mai știu ce să fac. Mi-ați fost recomandată și îmi doresc mult să ne puteți ajuta”

Ana are 18 ani și până nu demult, era o adolescentă tăcută, inteligentă, poate prea visătoare pentru gustul profesorilor de la liceu. Părinții ei s-au despărțit iar cu tatăl a vorbit la telefon din când în când dar n-a existat niciodată o relație reală. Ana a crescut cu mama, într-o casă în care s-au făcut eforturi dar emoțional a rămas o fetiță flămândă de atenție, iubire, validare.

La 16 ani, în căutarea unui sens și a unui sprijin, Ana a fost dusă de o prietenă la o „doamnă specială” care făcea Reiki. Nu era psiholog, nu era medic dar „ajutase pe mulți”. Așa a început o relație care urma să o tragă în jos pe Ana și să o rupă de familie, de realitate, de ea însăși.

Reiki nu este o terapie validată științific. Nu este recomandată de ghidurile internaționale pentru tulburările psihice, nu este reglementată profesional, nu presupune supervizare, etică sau cadru clinic. Și totuși, în ultimii ani, mulți părinți, în lipsă de alternative sau înfrânți de sistem, își duc copiii acolo unde li se promite vindecare rapidă, energie pozitivă și „alinierea sufletului”.

Ana a început să meargă regulat la acea doamnă. Nu s-a cerut consimțământ scris, nu s-a discutat cu mama, nu s-a făcut o evaluare psihologică (pentru că oricum acest terapeut nu avea competență să poată face o evaluare psihologică). Timp de doi ani, fata a mers la ședințe în care primea atingeri „energetice”, cuvinte calde și promisiuni. Terapeuta devenise tot universul ei. A început să o idealizeze. Să o iubească. Transferul terapeutic s-a transformat într-un atașament intens, fuzional, cu nuanțe erotizate – dar nimeni n-a observat sau n-a știut ce să facă.

Mama nu mai putea ajunge la ea. Ana nu mai comunica. Nu mai avea prieteni. Avea momente în care spunea că simte prezențe, că aude mesaje, că este aleasă. Când în sfârșit, după doi ani, terapeuta a realizat că situația o depășește, Ana era deja într-un episod depresiv sever cu simptome psihotice. Și a sunat mama, panicată: „Cred că trebuie dusă la spital.”

Și așa a ajuns să fie internată la un spital specializat pe boli mintale.

Psihologul clinician lucrează cu cazuri ca acesta. Nu este coach. Nu este ghid energetic. Nu promite miracole. Lucrează cu realitatea dură a unui creier în suferință, cu diagnostice și consecințe reale, cu viața unui copil care poate să cadă sau să se ridice în funcție de intervenția corectă sau greșită.

Psihologul clinician nu poate „vindeca” în 3 ședințe. Dar poate salva. Cu răbdare, cu știință, cu structură, cu etică.

Ce se întâmplă când un adolescent cu o fragilitate psihică profundă este încredințat unei persoane care nu are nicio formare în psihopatologie? Care nu poate recunoaște semnele unei depresii cu risc suicidar? Care nu are obligația să lucreze în echipă cu un psihiatru? Răspunsul este acesta: Ana a pierdut doi ani din viața ei. A ajuns la limita pierderii contactului cu realitatea. Și a fost, fără să știe, o victimă a unei practici lipsite de responsabilitate.

În meseria mea, sunt zile în care adun în mine frânturi de vieți, drame și suferințe. Nu lucrez cu obiective de tipul „vreau să am o viață mai conștientă”. Lucrez cu copiii care nu pot vorbi. Cu adolescenți care nu mai vor să trăiască. Cu părinți care au obosit. Cu diagnostice care cer finețe, curaj și știință. Cu speranță reală, nu cu iluzii.

Așa a ajuns Ana la mine, sub alt nume dar cu aceeași poveste pe care o aud din ce în ce mai des: copilul meu a fost „tratat” de cineva care nu avea competențe potrivite pentru acel caz.

Nu o dată, în timpul terapiei, Ana mi-a spus:

„Dacă doamna aceea nu mă iubea, de ce a fost totul atât de frumos?”

Întrebarea asta, rostită cu o sinceritate zdrobitoare, mi-a rămas în minte zile întregi.

Pentru că da, a fost frumos. Pentru o vreme.

A primit atenție. A fost ascultată. A fost atinsă cu blândețe. S-a simțit aleasă, specială, importantă.

Dar relațiile care se construiesc pe goluri emoționale adânci nu durează.

Când persoana pe care o idealizezi nu poate sau nu vrea să-ți mai ofere atenția aceea, totul se prăbușește.

Pentru Ana, despărțirea de acea femeie a fost o traumă în sine. Și tot ceea ce fusese ținut sub capac (fricile, nevoia de iubire, sentimentul de respingere, furia) au erupt într-un episod psihotic. A fost nevoie de medicație, de internare, de o reconstrucție lentă a realității.

În cabinet, eu nu o mângâi pe Ana.

Nu o îmbrățișez. Nu îi spun că este sufletul meu pereche.

Dar o țin emoțional într-un cadru sigur, ferm, predictibil.

Îi spun adevărul. Îi validez durerea. O ajut să se uite în oglindă fără să se urască.

O învăț cum arată o relație sănătoasă în care ești văzută, dar nu absorbită.

O relație în care nu ești nici idolatrizată, nici abandonată.

Psihoterapia nu e magie.

Este muncă.

Este știință.

Este responsabilitate.

Este școală continuă, supervizare, cod etic, colaborare cu psihiatri, echipe multidisciplinare, fișe, formulare, limite și răbdare.

Este diferența dintre o viață frântă și o viață recâștigată.

Am scris această poveste nu ca să judec, ci ca să trag un semnal de alarmă.

Într-o epocă în care părinții caută soluții rapide, „vindecători energetici”, „terapii cuantice”, „ghizi spirituali”, uităm ceva esențial:

Copiii noștri au nevoie de siguranță psihologică.

Au nevoie să fie evaluați corect. Să li se pună un diagnostic real, nu o etichetă mistică.

Au nevoie de sprijin dar nu de iluzii.

Au nevoie de terapeuți care știu unde sunt limitele intervenției și care nu se joacă de-a Dumnezeu cu mintea unui adolescent vulnerabil (în cazul acesta cu probleme psihice serioase).

Psihologul clinician nu este un „înlocuitor de părinte”. Nu este nici prietenul copilului.

Este acea persoană care știe ce înseamnă disocierea, ce înseamnă psihoza, ce înseamnă trauma de dezvoltare.

Este format să înțeleagă când tăcerea e un semn de suferință când o privire fixă anunță un episod depresiv sever, când fantezia se transformă în halucinație.

Este acel om care știe ce înseamnă DSM, ICD, și care poate vorbi cu un psihiatru în aceeași limbă.

Care nu se sperie de diagnostice și care nu fuge când lucrurile devin grele.

Pe Ana nu o cheamă Ana.

Dar povestea ei e reală.

Și e a multor adolescenți care au ajuns la mine în cabinet după ce au fost prinși într-o relație terapeutică falsă, în care nu li s-a spus adevărul.

Unii s-au întors la școală. Unii au continuat tratamentul. Alții încă se luptă.

Dar toți m-au învățat ceva: când un copil suferă psihic, nu avem voie să pierdem timp cu experimente.

Timpul e esențial. Diagnosticul corect e vital. Responsabilitatea e uriașă.

Și poate cel mai important lucru: nu orice relație care pare vindecătoare e și sănătoasă.

Dacă ești părinte și simți că al tău copil are nevoie de ajutor, te încurajez să cauți un specialist cu formare clinică, etică și responsabilitate profesională.

Un specialist care nu îți va promite minuni, dar care va rămâne acolo real, onest, informat pentru a te însoți în cel mai important drum: cel către viața recuperată a copilului tău.