De ce nu pot să mă uit la un film fără să văd un caz? Jurnalul unei mame psiholog

Fetița noastră deja dormea, în sfârșit liniște în casă iar eu și soțul meu ne pregăteam pentru un moment de cuplu: un film ales împreună. Zic „ales împreună” dar în realitate e mai complicat de-atât. De obicei, eu sunt cea care vine cu propunerile: filme sensibile, psihologice, drame despre oameni, relații și toate nuanțele umane care îmi trezesc interesul profesional. Dar vineri seara, soțul meu a zis hotărât:

– Hai, te rog, nu mai alege filme cu tot felul de probleme psihice sau drame! Alege-le când ești singură acasă, eu vreau un film simplu. Fără traume, fără tulburări, fără „mamă ce caz interesant!”. Lasă că aleg eu azi!

Am zâmbit și am cedat cu grație. Câteodată e bine să nu lucrezi nici în timpul liber, mi-am zis. A căutat un pic și a dat peste „A man called Otto”, cu Tom Hanks. Descrierea părea inofensivă: un bărbat trecut de prima tinerețe care încearcă să facă față pierderii soției. Un om retras, posac, într-un cartier american liniștit. Nimic grav, aparent. Doar o mică dramă cu iz de umor. Perfect, nu?

Doar că... la primul cadru, un bărbat cu privire severă care își verifică minuțios bonul de la supermarket și cere restul fix, cu o voce tăioasă și o atitudine inflexibilă. M-am întors automat spre soțul meu și am spus, ca un reflex:

– Asta e OCPD. Tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă. Fără dubii! El a început să râdă în hohote.

– Incredibil! Și pe ăsta l-ai diagnosticat?! Din primul minut?? Nu poți să te oprești nici când te uiți la un film?

Nu, nu pot. Nu pentru că nu vreau ci pentru că mintea mea a fost antrenată să observe. Asta face psihologul din mine. Într-o fracțiune de secundă văd mai mult decât expresia facială. Văd postură, ton al vocii, tipare de gândire și comportament. Adun semne ca într-un puzzle invizibil și mintea îmi aruncă automat ipoteze, filtre, „diagnostice diferențiale”. Ca atunci când conduci o mașină de ani de zile și simți dintr-o vibrație fină că e o problemă la direcție. Nu te poți preface că n-ai simțit.

Otto este un bărbat văduv, aparent morocănos, inflexibil, care pare să fi pierdut gustul pentru viață. Dar dincolo de durerea evidentă (ceea ce mi-a sărit în ochi și poate scapă multora) sunt semnele clare ale unei tulburări de personalitate obsesiv-compulsive (OCPD).

Nu, nu e vorba de OCD-ul clasic, cu spălat compulsiv pe mâini și frică de microbi. OCPD este diferită. E acea nevoie internă de a face totul „ca la carte”, obsesia pentru reguli, detalii, ordine, control.

Otto se enervează când mașinile parchează unde nu au voie. Se uită la vecini cum greșesc cu reciclarea și simte nevoia să le arate cum se face. Când se îmbracă, fiecare haină trebuie să stea „cum trebuie”. Perfecționismul și rigiditatea lui nu sunt mofturi. Sunt tipare adânc înrădăcinate, trăsături de personalitate care îi dictează felul în care percepe lumea.

Ce am trăit vineri seara nu e o excepție. Se întâmplă des. În parc, când văd un copil care nu răspunde la nume și se rotește în cerc în timp ce părintele îl strigă de mai multe ori. În sala de așteptare de la clinică observ o mamă anxioasă și un băiețel care își aranjează jucăriile obsesiv, în același mod, la milimetru. Într-un magazin când aud o fetiță spunând „mami, nu suport eticheta asta, mă zgârie și nu pot merge dacă nu o tai”. Fiecare scenă mă pune instant într-o stare de observație. Nu pot să închid „radarul”, cum zice soțul meu. Văd. Notez mental. Pun în balanță. Îmi apare în minte codul ICD sau DSM dar știu că nu sunt acolo ca să intervin. Doar observ.

Uneori mă simt ca un detectiv pasionat de cazuri nerezolvate care merge pe stradă și vede urme pe care alții le ignoră. Alteori, ca o mamă care și-a crescut atât de mult meseria, încât nu mai poate să o lase la ușă când intră în casă. Și adevărul e că... nu vreau să o las.

Pentru că atunci când privesc filme sau oameni, nu caut patologii, ci povești. Încerc să înțeleg de ce cineva se poartă într-un anumit fel, ce durere îl face să fie rigid, ce teamă îl face să controleze, ce pierdere l-a făcut să se închidă. Și chiar dacă diagnosticul apare repede în mintea mea, nu el e scopul. Ci omul.

Otto, cu toată rigiditatea și regulile lui, este un om care a suferit. Și ca în multe cazuri pe care le-am întâlnit în viața reală, sub carcasa de „greu de suportat” e un suflet care are nevoie de înțelegere, de conexiune, de un sens nou.

La finalul filmului, soțul meu a zis zâmbind:

– Bine, recunosc, a fost un film bun. Și tot ai avut dreptate. Dar data viitoare aleg eu. Fără cazuri.

Am zâmbit și i-am spus:

– Poți să alegi orice vrei. Dar dacă apare cineva care cere restul la centimă și are 16 perechi de șosete perfect împăturite, să știi că… îl „văd”. Și am râs amândoi. Pentru că ăsta e adevărul: meseria de psiholog nu se oprește la birou. E o lentilă prin care privești lumea. Uneori e obositor. Dar de cele mai multe ori, e o binecuvântare.